Ritualurile elevilor
La liceu era clară treaba. Niciodată nu am înţeles ideea învăţămîntului românesc de a ţine copiii cîte șapte-opt ore pe scaun pentru ca apoi să îi trimiţi acasă să facă teme pînă adorm. E normal ca oricine să caute o evadare din rutina asta impusă, iar colegii mei şi cu mine mergeam în Absintheria Sixtină, în Centrul Vechi.
Adunarea noastră nu avea nici un scop. Oricum stăteam împreună toată ziua la liceu. Cumva însă, la liceu lumea e diferită, poate simte nevoia să pună o mască, habar nu am. La Absintherie totul era altfel. Beam berea trapistă a călugărilor belgieni şi puneam bazele viitorului nostru. Vorbeam subiecte grele, că doar eram elevi la „Sf. Sava“. Era absurd să nu vii pentru că aveai teme, era ca trădarea.
Mai tîrziu, într-a XII-a, cînd groaza Bacului a venit peste noi, a trebuit să ne rafinăm puţin. Mai mergeam şi să bem, dar mai rar. În schimb, în cartier, ne adunam ore în şir cu caiete, culegeri şi eseuri scrise de colegi mai mari, să învăţăm pentru examen. Ne întindeam la cea mai mare masă pe care o găseam şi învăţam ore în şir. Mult spus, era doar un alt prilej să ne adunăm. Am şi învăţat, pentru că intervenea o oarecare ruşine faţă de ceilalţi, care chiar doreau să afle ce e f(x) sau alte porcării din astea complicate. Beam cafea toată ziua, ore în şir. Ne ştiau toţi chelnerii din cartier, ne întrebau cum e cu şcoala, ne ziceau să nu ne facem griji. Pe vremea aia se fuma înăuntru, deci, fiind vară, ne respectam cu aer condiţionat şi pachete întregi de Marlboro Filter Plus, „ţigări vanilate“, alimentîndu-ne astfel toate tabieturile şi viciile deodată.
În tot acest timp, exista o idee în capul meu, cum că acţiunea de a ne aduna e mai importantă decît activităţile pe care le facem. Asta era definiţia noastră ca grup – stăteam mereu împreună. Aveam colegi care ne reproşau asta şi am găsit, la spatele unui caiet vechi de informatică, o schemă pe care i-am desenat-o unei colege care m-a întrebat cum de sîntem așa mulţi în grup şi care sînt legăturile dintre noi.
Mai tîrziu, la facultate, în Leeds, studenţii englezi ne-au învăţat care sînt ritualurile lor de petrecere. Totul fiind destul de scump în club, ei preferau să cumpere o cantitate aberantă de alcool şi să se adune în casa unuia dintre ei. După faza iniţială de formalităţi şi introduceri, urmau jocuri de băut care aveau ca scop distrugerea oricărui fel de respect de sine. Atunci cînd veneau taxiurile, tot alcoolul care rămînea se turna într-o sticlă sau într-o vază, ce aveai la îndemînă, care făcea ture pe la toată lumea. Era dezgustător.
La jocurile de beţie am renunţat repede, dar ideea de „pre-drinks“ a rămas. A ajuns, de fapt, cel mai frumos ritual al nostru pînă am plecat din Anglia. La pre-drinks, lumea era îmbrăcată frumos, pentru că urma să ieşim în club. Nu conta că e ora 9 seara şi noi mergeam abia pe la 12-1. Ne formalizam un pic şi ne respectam, ne prefăceam că sîntem mai maturi decît eram. Beam elegant, fumam în grădină, visam la străzi din Brooklyn şi ne dădeam mari cu ce muzică nouă am mai găsit. Toată ordinea aceasta era ruptă de momentul cînd venea taxiul să ne ducă la club, deoarece acolo era un haos total. În club nu prea mai vorbeam, singurele interacţiuni sociale fiind limitate la privirile pline de bucuria de a fi acolo. De asemenea, tot la petreceri, la ţigară, întîlneam tot felul de oameni. Era cel mai sociabil moment din toată experienţa. Inevitabil, venea cineva la tine să te întrebe dacă eşti bine. Te distrezi? Dar de unde eşti? Îmi dai şi mie o ţigară? Te plătesc! Şi urma o discuţie de cinci minute complet lipsită de sens, repetitivă, dar foarte autentică. Doi străini se văd, discută la o ţigară şi nu se mai întîlnesc niciodată.
Din toata febra aceasta cu pre-drinks am rămas cu un lucru astăzi. Bineînţeles că prefer să dau mai puţini bani pe acelaşi alcool şi să îl beau comod la mine acasă, cu muzica mea şi cu prietenii mei. Dar toată experiența clubului s-a transformat într-o dorinţă de a sta pur şi simplu de vorbă, într-o companie plăcută. Acum prefer să ne adunăm în stilul ieşirilor din Absintherie, fără nici un motiv, să vorbim şi să bem, şi să ne dovedim că sîntem exact aceiaşi oameni de altădată, doar că un pic mai bătrîni.
Andrei Drăgoiu este absolvent al Leeds Metropolitan University, secția Art, Events, Performance, și în prezent lucrează la Harp&Loom, înființată de el în 2015.