Rîsu-plînsu' cu Garcea şi Rosalinda

18 august 2005   Tema săptămînii

Ecranul românesc al ultimilor ani se zgîlţîie de un rîs crispat, sarcastic, îmbibat cu o fiere ironică, antipatică şi depresivă. Avem parte de un umor acru şi prost, declanşat parcă de un vaccin care să te facă să rîzi doar ca să eviţi sinuciderea. Rîdem de noi înşine cu un rîs bolnav, vulgar, lipsit de detaşarea unui haz curativ. Rîsul ne e dureros şi lipsit de convingere căci, în fond, ne hlizim la prezent filtrîndu-l prin morbiditatea jurnalului de ştiri. Şi asta pentru că din firava noastră producţie de sitcom-uri lipsesc caracterele complexe, construite inteligent, cu nume proprii, cu vocaţie de personaje. Tanţa, Costel, Garcea, Americanu', Tilică nu sînt altceva decît olteni, hoţi, administratori de bloc, poliţişti, soldaţi idioţi. În nici un caz personaje cu arhitectură intimă, oameni reali, cu drame, cu frustrări sau autoironii, cu umor natural izvorît din situaţii hazlii, dar perfect posibile. Mai mult, mesajul acestor seriale este excesiv sexual, fără să exploateze cu oareşce detaşare delicioasele probleme erotice ale vieţii cuplului autohton, prins între tradiţiile familiste patriarhale şi războiul de gherilă dus în mediul strîmt al cuplului urban şi postmodern. Există un public românesc, cu vîrste cuprinse între 25 şi 40 de ani, cu studii medii şi superioare, interesat de poveşti în care să se regăsească viaţa sinuoasă de tranziţie, dar care nu rîde nici plătit la producţiile televiziunilor comerciale sau ale TVR. Acest public există şi i se poate spune, chiar trebuie să i se spună, o poveste veselă şi realistă despre relaţiile ombilicale ale copiilor angajaţi în Bucureşti, după terminarea facultăţii, cu părinţii rămaşi în provincie, despre idealul "vieţii decente", despre depăşirea obsesiei naţionale a halelii după apariţia supermarket-ului, despre adaptarea românească a feluritelor life-style-uri de import, despre gagici cu cariere în advertising şi management-ul de top, care vin seara acasă şi găsesc numai o pisică înfometată. Criza vieţii urbane, cu vertijurile ei, cu suferinţele hazlii ale primei generaţii de capitalişti, nu face obiectul nici unei meditaţii autoironice, nici haioase, nici ludice, nicicum. Şi în timp ce Boncea se ocupă să-l facă să rîdă pe consumatorul de Passion şi Kreskova, noi, ceilalţi, nu zîmbim decît la Seinfeld, Sex and the City, M.A.S.H. sau Ally McBeal. Ce să facem? Pur şi simplu, nu ne regăsim în Nelu Curcă şi nici în trupa de soldaţi tîmpiţi conduşi de Tilică. Şi nimeni nu se învredniceşte să ne ofere altceva. La ora actuală televiziunile îşi scot banii lejer din proşti care se hăhăie la glume sexiste de autobază şi n-au chef să muncească pentru a-i amuza pe deştepţii cu venituri peste 500 de euro pe lună, care se uită la talk-show-uri şi la seriale americane. Însă, într-un an-doi, cei de la Dove şi Carlsberg vor dori să-şi plaseze spoturile şi în producţii băştinaşe de calitate. Atunci poate vom rîde cu Tavi şi Matei, nu numai cu Jerry şi Kramer. Telenovela e unul din primele produse din categoria consumabilelor video importate în România, odată cu deschiderea supapei comerciale a anilor '90. Practic, sosul emoţional al personajelor cu complicaţii sentimentale tipizate s-a îmbibat în aceşti ultimi ani în societate, reuşind să construiască sufletul colectiv al telespectatoarei postului Acasă TV, al publicului fidelizat al telenovelei Numai iubirea şi al doamnei Tatu. Acum, fără să facem mofturi estetice, telenovela ca specie vizuală ocupă acelaşi palier de nevoi ca şi filmele porno. Este deci o specie videologică fără pretenţii, care încearcă să ofere un surogat de împlinire sufletească unei anumite categorii socio-emoţionale pentru care a participa la povestea de pe ecran e o formă de re-trăire, prin delegaţie, a unei vieţi fără gust propriu. Şi, precum într-un film porno, voyeur-ul se delectează cu o succesiune standard a poziţiilor erotice, cu un libido artificial şi exacerbat, cu penisuri supranaturale reiterate într-o expandare neverosimilă a timpului cinematografic, tot aşa într-o telenovelă există multă nimfomanie emoţională, decoruri frustrante din carton, scene de un sfert de oră şi erecţii nesfîrşite ale sufletului-nepereche. Cum ar veni, filmul porno e o telenovelă sexuală, iar telenovela e un film porno pe gustul inimii. Acum, comercial vorbind, telenovelele au fost mai degrabă importate în România, iar filmele pentru adulţi au fost cu predilecţie exportate, ceea ce ar putea sugera că sîntem un popor care încă stigmatizează cu pudoare proletară plăcerea sexuală. Sau că femeile se uită mai mult la televizor. Sau că la noi forţa de muncă sexuală e ieftină şi de calitate. Sau că sîntem încă un popor romantic şi sensibil. Cred că adevărul presupune cîte puţin din toate. Dar, trecînd peste aceste scurte consideraţii de piaţă artistică şi inimă albastră, într-o ordine etică, fragilă desigur, dar etică, telenovela nu e blamabilă şi trebuie încurajată să se manifeste. Pentru publicul ei, această specie televizuală menţine puţin deasupra cotei de avarie o etică minimalistă. Cu rare excepţii, în telenovele se vorbeşte, se ascultă, se iartă, se asumă vina, se blamează minciuna, iar adevărul iese la iveală. Şi, să ne amintim, icoanele murale ale Evului Mediu timpuriu nu erau prilej de extaz pentru esteţi sofisticaţi, ci învăţămînt teologic pentru cei fără carte. În sensul ăsta, eu prefer o telenovelistă, gîndindu-mă la ea ca la baba credincioasă a lui Ţuţea, decît un videofil rafinat, ahtiat după Derrida şi mare amator de filme porno.

Mai multe