Cînd am publicat Pentru o nouă estetică a reconstrucţiei, în 2002, îmi amintesc de reproşurile primite atunci: că este vorba despre un mod de a proiecta care aplicat ar fi în măsură să ne întîrzie sau să ne retardeze. Dacă îmi amintesc bine, doar Dorin Ştefan m-a sunat spre a-mi spune cîteva vorbe bune, cum, de altfel, o face, cu graţie, mai la fiecare carte; nu sînt convins că aplică oarece din ele, dar, cel puţin, le citeşte. Între timp, am publicat la www.LiterNet.ro în 2005 şi, apoi, în 2007 în format clasic, la Paideia, cartea despre Poverism, pe care aş fi putut prea bine să o numesc şi Arhitectura bunului-simţ. Comentarii n-au mai fost deloc, pentru că a apărut într-un timp de speculă imobiliară explozivă, cînd toată lumea umbla să se căpătuiască şi simţul critic fusese suspendat.

Cred că mesajul cărţii rămîne valabil – şi anume în chip violent. Nu îţi trebuie multă minte ca să pui (dacă stai la casă) un butoi cu apă deasupra casei, vopsit în negru, ca să ai apă caldă vara, într-o ţară arsă de soare; ei bine, mai nimeni nu o face, folosind, spre pildă, la Sulina (cel mai însorit oraș din patrie) păcura pentru a face căldură... Electricitatea obţinută fotovoltaic ar economisi resursele ţării pe termen lung, după o investiţie iniţială. Casele, construite după cîteva principii simple de orientare şi de ventilare, pe care arhitectura vernaculară le aplică, ar scuti de folosirea scumpelor aparate de aer condiţionat, care acum răcesc – părelnic – nişte locuinţe pseudo-moderniste complet neizolate termic, fonic şi contra ploii... Această apă de la Dumnezeu nu se stochează, nu e folosită la irigaţii, nu este, cu alte cuvinte, folosită ca binecuvîntare a ceea ce pare un blestem. Între timp, arhitectura bunului-simţ a devenit scumpă. Nu doar că nu mai ştim cum să o re-facem, dar şi dacă am vrea, ne-ar costa mult în ipostaza ei tehnologică.

Pentru necesităţile de astăzi ale României, orice posibilitate de a scurtcircuita complicatele mecanisme ale unei industrii deja defuncte este un cîştig, în primul rînd ca preţ, în al doilea rînd ca exerciţiu de dezintoxicare a sitului de enormele depozite de beton neperisabil şi în ultimul rînd, dar nu mai puţin important, ca punere în paranteză, în mod deliberat, simbolic, a perioadei comuniste; dacă regimul comunist şi-a asumat betonul ca material de construcţie favorit, este un bun prilej de a-l repudia şi prin repudierea materialului care îl eternizează. Un exerciţiu similar poate fi făcut pentru oţel şi pentru aluminiu, ca şi pentru materialele plastice, la fel de contaminate de retorica regimului comunist; ele însă au avut un destin minor în construcţiile postbelice, dar este un exerciţiu de asemenea sanitar de a le evita, cel puţin pentru o vreme. 

O arhitectură infra-minimalistă

Tradiţia vernaculară: o revizităm adeseori, dar fără o reală inspecţie a ceea ce este interesant şi actual în ea. Fireşte, avem privilegiul de a fi încă martorii modului în care bunul-simţ funcţionează ca principiu de acreţie pentru arhitectură. Apelul la materialele locului este una dintre lecţiile pe care şi astăzi le putem învăţa din Muzeele Satului (celelalte sînt imprecisa specializare a spaţiilor interioare şi regulile slabe de articulare a acestora în întreg). 

Dar revenirea la materialele naturale este o preocupare contemporană; după episodul modernităţii este atît mai posibilă cu cît, iată, o a treia generaţie de arhitecţi hi-tech (după aceea primă a metalului şi după cea secundă a sticlei) pune în operă, cu precizia pe care tehnologiile de ultimă oră o oferă, o extrem de sofisticată arhitectură din materiale naturale: piatră naturală, lemn, cărămidă. O întreagă arhitectură franceză contemporană s-a structurat deja în preajma acestei abordări sensibile la adresa mediului. 

Există de asemenea chiar exemple de materiale de construcţie atipice: bambus (Kengo Kuma) sau hîrtie şi tuburi de carton (Shigeru Ban). Kengo Kuma propune serializarea suprafeţelor vibrate din bambus care să devină perete, umbrar pentru prispele sale profunde şi, astfel, intelectualizează, aduce la zi expresia arhitecturii vernaculare locale; să ne amintim că această incapacitate aparentă de a evada dintr-o expresivitate pre-modernă, vernaculară, este ceea ce modernii reproşează materialelor naturale. Or, lucrările lui Kengo Kuma nu numai că infirmă această prejudecată, dar arată cum un material „slab” poate deveni ingredientul pentru o arhitectură de dimensiuni şi expresie urbane şi izbitor de contemporane. 

Shigeru Ban, pe de altă parte, este un modernist şi un admirator al caselor de sticlă ale lui Mies van der Rohe pentru că acesta ar fi „obţinut o continuitate completă între interior şi exterior printr-o faţadă integral de sticlă”. Casa lui „îmbunătăţeşte” proiectul miesian prin aceea că pereţi compacţi pot fi adăugaţi sau scoşi după trebuinţa vizibilităţii sau a climei. Dar el este şi un postmodernist, în sensul în care celebrează în lucrările sale recente acele „weak materials” care par mai degrabă rezultat al reciclărilor decît al unei industrii eroice. Shigeru Ban face case din tuburi de hîrtie – un pavilion, adăposturi temporare pentru refugiaţii recentelor conflicte sau cataclisme – şi a fost autorul pavilionului japonez de la Expo 2000 Hanovra, integral reciclat după încheierea expoziţiei.

Argumentul meu este acela că o arhitectură care se poate autosusţine, accesibilă ca preţ, contemporană ca expresie, deopotrivă adecvată zonei urbane ca şi celei rurale, poate fi în întregime concepută astăzi din materiale naturale (cu excepţia zgîrie-norilor şi a arhitecturii „monumentale”, fireşte). Între pămîntul nears (chirpici) şi piatra naturală (sau recompusă), trecînd prin întreaga zonă de pămînturi arse, de la cărămidă la ceramică pe de o parte, respectiv între lemn şi sticlă pe de altă parte, întreaga gamă de materiale, fiecare cu propria expresie contemporană care, aşa cum am văzut, nu este doar posibilă, ci şi extrem de sugestivă. Ea stă la dispoziţia arhitecţilor care au uitat-o. În funcţie de necesităţile programului şi de ceea ce oferă locul, materialele naturale pot fi folosite cu succes în a face o arhitectură care se poate revendica din spiritul tradiţiei oricum mult mai bine decît orice „chertare” sau „lingură” în beton monumental („funcţionalism liric”) pe sedii ale partidului comunist, ale şcolii lui N. Porumbescu dintre 1967 şi 1987.

Cu siguranţă, cel puţin în ceea ce priveşte situaţia dramatică a lipsei de locuinţe sociale, un program-pilot bazat exclusiv pe materialele şi pe resursele locului (lut, cărămidă, piatră, lemn, puţuri de apă, toalete chimice) se poate organiza extrem de rapid. El ar avea rezultate imediate şi prin implicarea celor direct interesaţi în ridicarea respectivelor case. În plus, acestea ar fi temporare şi, fără a marca irecuperabil solul, se poate imagina o situaţie în care, în timp, dispărînd necesitatea de adăpost imediat, se vor putea elibera rapid amplasamentele.

Lemnul

Dacă Vechiul Testament este invocat de chirpicii pe care evreii erau obligați să îi facă în robia Egiptului, primul material de construcție creştin este lemnul. În primul rînd, lemnul este – alături de piatră – materialul ziditor cel mai celebrat în Biblie. Iosif a fost tîmplar şi, pe cît se pare, a trecut meşteşugul şi fiului său, înainte de începerea părţii misionare a vieţii lui Iisus. În „Faptele Apostolilor”, crucificarea este denumită „spînzurarea pe lemn”. 

Tectonica se revendică din prelucrarea lemnului, din barda indo-europeană, din îmbinarea meşteşugită a părţilor în întreg, astfel încît împreună – întreg prin parte, parte pentru întreg – să dea seama despre transmiterea gravitaţiei şi a tuturor celorlalte forţe care se abat asupra obiectului îmbinat şi şlefuit, spre pămînt. Cred că este încă de meditat, după monumentala lucrare a lui Kenneth Frampton, asupra tectonicii, inclusiv asupra „tectonicii digitale”, ca ingredient definitoriu al arhitecturii.

Locuinţele şi bisericile – cu siguranţă în zona europeană împădurită, din Peninsula Scandinavă pînă la Carpaţi – sînt programele predilecte ale lemnului. Biserica de lemn este văzută astăzi de emigraţia română şi nu de puţini concetăţeni din ţară drept arhetip al bisericii ortodoxe. 

Domesticitatea lemnului, căldura excepţională a bisericilor crestate şi şlefuite cu barda în trupul cutărui arbore doborît, cu toatele contribuie la aproprierea lemnului drept material predilect pentru spaţiile domesticităţii şi ale credinţei (uneori, acestea se confundă). 

Rural Studio

Aici, două cuvinte în plus despre Rural Studio (www.ruralstudio.org). Acesta e un program de practică, început în 1993 ca un studio de proiectare pentru studenții din anii mari de la Arhitectură de la Auburn University, Alabama (SUA), condus de la D.K. Ruth și Samuel Mockbee. Scopul a fost de la bun început unul social (educating citizen architects), de angajament cu realitățile sociale, adeseori deprimante, ale celor mai sărace locuri din cel mai sărac stat american. Între timp, trecînd bariera mileniului și murind Mockbee, programul și-a lărgit scopurile și, aș putea spune, le-a politizat. Astfel, studenții de acum duc angajamentul social în zone învecinate celor inițiale, dar ceva mai elevate decît contactul direct, nemediat, cu America profundă, rurală și de culoare. Acum își pun întrebări legate de reducerea dependenței de sursele de energie fosile, de producerea de alimente în moduri sustenabile și altele.

În proiectele de început, studenții soseau în cîte o localitate din Sudul sărac și își făceau întîi tabăra. Proiectele acestor mici adăposturi sînt, în sine, o lecție de arhitectură vioaie, isteață și ușor de întocmit din ceea ce este la îndemînă. Apoi fac assessment, adică identifică problemele și stabilesc modurile în care pot interveni, împreună cu care actori locali (întotdeauna, însă, împreună cu destinatarii intervențiilor) și cu ce resurse. Aici, dată fiind sărăcia, s-au folosit mult materiale reciclate, de la cauciucuri de automobile, numere de înmatriculare, parbrize (au devalizat un junkyard) pînă la resturi de mochetă cu defecte, baloturi de hîrtie reciclată – orice. Se pot face capele din asemenea materiale, se pot face locuințe, se pot face locuri de socializare – de la prispe la tîrguri săptămînale. Cu inteligență, generozitate, bunăvoință și efort colectiv se pot face minuni, inclusiv minuni arhitecturale, din materiale modeste.

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, București. Cea mai recentă carte publicată: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.