Revoluționari, soldați, sportivi, oportuniști

16 noiembrie 2021   Tema săptămînii

Tinerețea a devenit, treptat, un subiect de studiu pentru istorici. Era deja acolo, dar intrinsec și oarecum inconștient: în vîrsta soldaților din marile bătălii, în materiile și metodele didactice ale școlilor, în subiecte etichetate ca prea frivole, precum sportul sau muzica. Lipseau din aceste istorii tinerii, aparent prea nepregătiți pentru a-și face auzite vocile și simțite ideile în marile dezbateri ale societății. Descoperirea lor nu înseamnă simpla revelație cronologică. Avram Iancu avea 24 de ani în timpul revoluției din Transilvania de la 1848-1849. Conducătorii pașoptiști munteni și moldoveni aveau, în general, în jur de 30 de ani. Grigore Lăcusteanu, adversar declarat al revoluției și unul dintre militarii care au lucrat pentru eșecul acesteia, avea 35 de ani. Vîrsta junimiștilor era într-o vreme materie de liceu. Titu Maiorescu avea 28 de ani cînd a descris „formele fără fond” de care societatea noastră nu pare dispusă să se despartă. Acești tineri, formați într-o perioadă de pace relativă și de așezare a societății, se deosebeau nu doar prin idei, multe datorate noii mode a învățării limbilor occidentale. Vestimentația era mai mult un semn exterior.

Acestea sînt însă excepțiile, cazuri bine cunoscute de personalități afirmate la vîrste fragede. Locul tinerilor în societate ne este perfect descris de surse de arhivă, de numeroasele memorii și, nu în ultimul rînd, de literatura epocii. Tineretul din secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost, ca oricare altă categorie socială sau profesională, eterogen și, totodată, perceput diferit de contemporani. Tineri erau și soldații din războiul pentru independența României, și studenții cărora nu li s-a permis să plece pe front, pentru că un stat în curs de modernizare avea nevoie de medici, de funcționari, de profesori. Tineri erau cei care căutau să ajungă rapid, după ceva ani petrecuți prin școli, în slujba statului, în poziții ce îi fereau de pericolele unei cariere în economia capitalistă incipientă. Tineri nu mai erau cei care blamau asemenea așteptări profesionale și de viață.

Treptat, societatea românească, cu toate diferențierile sociale majore incomplet explicate de dihotomia lux-mizerie, a intrat la rîndul ei în așa-numita La Belle Époque. Doar că în această epocă de pace și frivolitate a germinat acel război care, în loc să le oprească pe toate, a dus la conflicte minore și majore ale căror urmări le resimțim și astăzi, într-un fel sau altul. Amintirile foștilor combatanți, atent elaborate sau consemnate cu stîngăcie și cratime lipsă, vorbesc despre o teamă de necunoscut, de viitor, de prezența morții și a incertitudinii. Melancolia se amesteca cu amintirea unor chefuri monstruoase.

Problema „organizării” tineretului, a acelor viitori cetățeni încă prea verzi, cruzi, necopți și nepregătiți pentru viața reală, a fost una dintre cele mai pregnante din perioada interbelică. Pentru tinerii dintre cele două războaie mondiale, un gen muzical propriu („jazz-ul”), practicarea cotidiană, nu obligatoriu profesionistă a sporturilor, și camaraderia între bărbați și femei au devenit trăsături definitorii. Lumea părea să se reașeze și să înceapă reconstrucția. De fapt, se pregătea de celălalt mare război. O mare schimbare se produsese. Tineretul devenise o preocupare guvernamentală. Nici democrațiile, nici statele totalitare nu doreau ca timpul liber să poată fi considerat irosit. Organizațiile de tineret se foloseau de exerciții fizice, de tabere în aer liber, de poezii și cîntece patriotice, de învățarea unor meserii pentru a pregăti ideologic tineretul. Impactul acestor politici este, logic, imposibil de măsurat individual. Rostul lor era multiplu: tineretul era ținut sub control și căpăta, teoretic, posibilitatea de a ieși din mediile familiale și familiare, de a-și completa educația prin călătorii și exerciții. Cronologia și răspîndirea geografică a acestor organizații sînt absolut impresionante.

România nu a fost o excepție. „Straja Țării“ a lui Carol al II-lea avea exact obiective și politici ca acelea descrise mai sus. În același timp, tineretul – procentual tot mai numeros în populația țării – începea să fie atras de idei și manifestări extremiste. Cazul intelectualilor și al oamenilor simpli care au crezut că au găsit în extrema dreaptă, în manifestările violente, antisemite, soluția unor probleme acumulate în timp este prea bine cunoscut.

Războiul mondial și schimbarea de regim nu au întrerupt aceste preocupări. Dimpotrivă, ideea de a ține sub control tineretul, de a-i planifica timpul prin diferite organizații, de la grădiniță și pînă la intrarea în maturitate, a persistat și s-a dezvoltat ideologic și logistic. Dar, din nou, pe măsură ce pacea și prosperitatea relative se instalau, deschiderea spre Occident a produs un nou val de influențe. Acolo, tineretul exprima, în principal în muzică și vestimentație, ideile dobîndite din lecturi cu potențial revoluționar politic și social.

Tinerii români au avut aspirații, idei și voci deopotrivă contestatare sau aprobatoare. Violența extremă și oportunismul cinic nu le-au fost străine. Schimbarea societății, negarantată nici de revoluții violente, nici de măsuri cu impact pe durată lungă, a fost pregătită în perioade mai scurte sau mai lungi, de relativă liniște și prosperitate.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

Mai multe