Revoluţia ştiinţifică nu va fi live pe Facebook
Ştiința, față de credința religioasă, are un mare avantaj: nu poate fi luată în posesie și instrumentată sau codificată canonic de către o biserică sau alta. Dar, precum religiile, poate duce la apariția unor dogme. Una dintre acestea a fost pozitivismul în secolele al XIX-lea și al XX-lea, alta materialismul, iar una contemporană este chiar scientismul exagerat și exasperant al cîtorva figuri reprezentative ale scenei publice. Desigur, aceste dogme nu au surse comune și nu sînt nici rezultate științifice, ci produse secundare, indirecte, care întotdeauna au fost sau vor fi depășite. Pentru că știința, la urma urmei, este, în sens mertonian, scepticism instituționalizat și organizat. O revoluție adesea duce la decăderea, chiar dispariția unei religii, pe cînd în cazul științei nu va face decît să schimbăm traseul, poate chiar să avansăm cunoașterea spre o nouă paradigmă (iar acesta este singurul sens adecvat în care putem vorbi de „paradigme“).
Dogma despre care vreau să glosez mai jos este tocmai cea a revoluției. Despre cum știința revoluționează, mai ales prin tovarășa sa de drum, tehnologia (înțeleasă și ca știință aplicată, dar nu doar atît), lumea și societățile. Știința ca motor revoluționar și salvator al lumii apare la televizor și online, este știința care face viața mai bună și economia mai performantă, știința care aduce viață veșnică și călătorii spre exoplanete. Fără îndoială, știința este revoluționară, dar nu în sensul în care a ajuns să fie marketată și vîndută celor mulți și adesea obidiți. Orice revoluție științifică cere timp și putere de luptă. Aceste revoluții, care n-au fost atît de multe pe cît de des întîlnit este discursul revoluționar, se întind uneori pe secole și vin la pachet cu tragedii personale sau sociale. Revoluțiile sînt momente de cotitură și de dezorganizare, în care facțiunile se luptă fără a ști clar că asta fac. Oamenii de știință nu au un spațiu de bătălie bine fixat, ci mai degrabă un timp al dezbaterii și dezacordului pînă se ajunge la un consens, cel puțin metodologic. Poți fi martorul unei revoluții științifice și să nu-ți dai seama. La fel se poate întîmpla și în cazul în care ești chiar agent al revoluției. I s a întîmplat lui Newton, iar de-abia Kant a adus în conștiința tuturor faptul că mecanica newtoniană a devenit „orizontul de nedepășit“ al științei moderne. Dar și acesta a fost depășit.
Cînd auzim că s-a mai făcut un pas științific revoluționar, să ne gîndim mai degrabă la cum, din revoluția cubaneză, au rămas doar tricourile cu El Comandante. Totul este în media, iar mediația aduce inevitabil distorsiunea faptelor și exagerarea interpretărilor. Tocmai din scepticism, extrem de puțini oameni de știință, chiar în fața unor descoperiri epocale, ar numi rezultatele lor „revoluționare“. Cuvintele mari rămîn pe mîna sofiștilor de Facebook și a invitaților din studiourile televiziunilor. Această utilizare improprie a științei pe post de cheie universală, care deschide toate ușile, este semnul unei neînțelegeri profunde născute din fantasma salvării. Dacă pînă acum religiile (mai ales cele monoteiste) jucau acest joc, odată cu emanciparea iluministă altcineva trebuia să dea chip fantasmei. Iar știința, prin robustețea rezultatelor sale (care se cîștigă doar în timp și niciodată definitiv), prin faptul că e deschisă – orice opinie bine întemeiată va fi recunoscută în cele din urmă chiar dacă va duce la anularea unor eforturi de secole, orice rezultat trebuie să fie reproductibil, oricine poate face știință indiferent de ierarhie și statut – s-a dovedit un candidat bun. De aceea astăzi aflăm din media aproape zilnic cum s-a găsit tratamentul unor boli fatale, cum putem crea viață și creiere mai bune, cum inteligența artificială e posibilă ca învățare statistică, cum vom salva planeta de la dezastru, cum vom coloniza Universul și chiar vom tranzita găurile negre în căutarea altor universuri. Omul a ajuns zeu. Ceea ce, să recunoaștem, religiile nu au cutezat a spune. Și bine au făcut, căci zeii nu au limite.
În acest amestec fantasmatic, știința devine doar un discurs al puterii manipulative a media, iar revoluțiile sale curg pe bandă. Este probabil cea mai mare trădare a științei: să dea răspunsurile de-a gata. Ea nu poate face acest lucru: știința avansează rezultate spre a fi chestionate, ipoteze care se cer falsificate, explicații care trebuie coroborate. Cine iubește știința o practică, atît cît poate, împins(ă) de spiritul căutării și întrebării. Știința vîndută prin media pe post de panaceu nu e dragoste, e pornografie.
Constantin Vică este lector la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.