Revista presei - astăzi: Vocea Patriotului Naţionale

19 septembrie 2012   Tema săptămînii

Constituţia din 1866 a fost promulgată de principele Carol la 1 iulie. O dată laică. Aşa cum nu e deloc cea de 15/27 răpciune, septembrie adică, în care începe gloriosul destin al „sfintei Constituţiuni“. Dacă nu cumva Caragiale a extras-o din aerul timpului, ca pe atîtea altele („angel radios“, „silenţiu lugubru“) – sintagma îi aparţine. Ea apare, cum bine ştim, în articolul semnat de Rică Venturiano în gazeta al cărei june colaborator e – Vocea Patriotului Naţionale. Compus sub impulsul unei exaltări nejustificate, căci în fond e doar o prefaţă a unui nou op, acesta le dă, cum iarăşi foarte bine ştim, mari bătăi de cap celor doi cititori de serviciu ai piesei, Jupîn Dumitrache şi Ipingescu.

Celebrul episod, făcînd parte din scena a patra a primului act din O noapte furtunoasă, e adeseori citat drept monument de inadecvare. Se face mult haz de el, superior şi cumva indistinct. Despre articol, se spune îndeobşte că e confuz. Probabil că şi e. Dar asta, în principiu, i-ar exonera pe Dumitrache şi pe Ipingescu de orice răspundere interpretativă. Cum să înţelegi corect un text care e, dintru-nceput, fără înţeles? Numai că, în pofida logicii sănătoase şi în spiritul comediei, un ridicol gros îi pîndeşte şi pe aceştia. Sînt la fel de originali în felul cum citesc pe cît e Venturiano în scris. Ca urmare, studentul în drept, cherestegiul şi ipistatul se fac deopotrivă de băcănie.

La această impresie, oarecum grăbită, contribuie fără îndoială şi decupajul scenic. În lectura lui Ipingescu, punctată de frecventele glose orale ale celuilalt, articolul e atît de fragmentat, încît lipsa lui de coerenţă nu-i poate fi imputată numai autorului său. Cu tot cu reluări savante, cu tot cu explicitări, cele cîteva rînduri (căci la atît se reduce zisa prefaţă) sînt împărţite în nu mai puţin de şapte reprize, întinzîndu-se, în ediţia tip Pléiade de la Univers Enciclopedic, pe trei pagini.

Îmi asum lipsa de umor de a le pune, didactic, cap la cap. Rezultatul e departe de a fi un cadavre exquis. Frazele duc, toate, undeva:

„Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a persuada pe cetăţeni, că nimeni nu trebuie a mînca de la datoriile ce ne impun solemnaminte pactul nostru fundamentale, sfînta Constituţiune, şi mai ales cei din masa poporului. A mînca poporul mai ales este o greşală neiertată, ba putem zice chiar o crimă. Nu! Orice s-ar zice şi orice s-ar face, cu toate zbieretele reacţiunii, ce se zvîrcoleşte sub dispreţul strivitor al opiniunii publice; cu toate urletele acelora ce cu neruşinare se intitulează sistematici opozanţi. Nu! în van! noi am spus-o şi o mai spune: situaţiunea României nu se va putea chiarifica; ceva mai mult, nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, pînă ce nu vom avea un sufragiu universale. Am zis şi subsemnez! R. Vent... studinte în drept şi publicist.“

Rică, un liberal pursînge

Curăţat de efectele de montaj, exact aşa se prezintă articolul. Să recunoaştem că e mai puţin caraghios decît ne-am fi aşteptat. Şi mai puţin neclar. Teza lui e limpede şi, pentru vremea aceea, evoluată. Rică e un liberal pursînge. (Nu întîmplător a fost indicată ca posibilă sursă publicistica lui C.A. Rosetti.) Vrea din toată inima, în preajma lui 1878, vot universal. (De nu cumva şi obligatoriu.) Ce e echivoc aici?

Altminteri, articolul are şi defecte. Nu capitale, însă. Cele mai multe ar fi putut fi reparate tacit la corectură. De pildă, în chiar începutul său, un anacolut pe care gazetarul îl drege doar parţial, cît să păstreze autenticitatea alegră a ideaţiei („Democraţiunea romană, sau mai bine zis ţinta Democraţiunii romane este de a...“); sau uşoara confuzie de moduri verbale („greşală neiertată“ în loc de „greşală de neiertat“); sau, presărate mai încolo, neologismele, în special de provenienţă italiană, care induc întregului un regim ortografic lax („a persuada“, „solemnaminte“, „pactul fundamentale“, „chiarifica“, „viritabilelui progres“). Acestuia din urmă i se datorează cele cîteva, puţine, dar îngrozitoare prin consecinţe, greşeli de tipar. Ameţiţi, probabil de abundenţa unor cuvinte necunoscute lor, culegătorii din tipografie (oameni şi ei, cum o dovedeşte personajul din Repausul dominical) lasă diacriticele în voia lor. Aşa se face că avem, pe de-o parte, venită de nicăieri, „Democraţiunea romană“ (în loc de mai plauzibila „Democraţiunea română“), iar, pe de altă parte, „a mînca de la datoriile“ (autohtonizat abil în locul italienescului „a manca de la datoriile“).

Cu acestea, părăsindu-l pe Rică Venturiano, intrăm într-o discuţie despre cei doi admiratori fervenţi ai săi, Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. De care, ţin să avertizez, mă voi apropia cu nesmintita lipsă de umor pe care-am exersat-o şi pînă acum. Dacă sînt locuitori ai mahalalei – cum se precizează chiar în deschiderea Nopţii furtunoase – nu înseamnă că sînt, numaidecît, şi mahalagii. Îi animă o bosă a prestigiului social, după cum îi încîntă practicarea cîtorva ritualuri metropolitane. În fond, mersul la Union nu-l deranjează hotărîtor pe Dumitrache pînă cînd nu simte în aerul de acolo ameninţarea adulterului. Pe deasupra, acelaşi Dumitrache ţine să citească şi, cum vedem, să comenteze presa. Ca negustor şi căpitan în garda civică ce se află, îşi insuflă responsabilităţi. Trebuie să fie informat. E niţel snob, desigur, dar un snob pozitiv. Faţă de el, Ipingescu e un wannabe.

Am văzut că, decupat, articolul din Vocea Patriotului Naţionale poate nedumeri în mod obiectiv. De ce nu le-am concede acest drept şi celor doi? În plus, lectura lor, eronată cum e, are o sumedenie de circumstanţe atenuante. Cum textul le pune probleme de sens („e scris adînc“), ei aplică empiric o procedură care, intelectual, e de fapt perfect licită. Nu altfel recomandă teoreticienii să se decodeze poemele cu irizări ermetice aparţinînd manierismului istoric sau modernismului. Algoritmul e clar. Se izolează principalele sfere semantice, se construieşte, apoi, un scenariu simplist, dar plauzibil, pe care, în sfîrşit, imaginaţia critică a fiecăruia îl poate încărca suplimentar după plac. Gongora sau, mai aproape de noi, Ion Barbu se numără printre marii beneficiari ai acestei metode.

Dacă ne gîndim bine, nici Rică nu iese tocmai prejudiciat. Grila în care pledoaria lui e citită de perechea Dumitrache-Ipingescu îl transformă pînă la urmă într-un erou. El denunţă, în viziunea lor, necinstea clasei politice în termeni elementari, uzînd de metafore trofice. Poporul e, desigur, devorat de conducători. (La fel cum altundeva, tot la Caragiale, acelaşi popor suveran era supus unor acte de vampirism.) Prosperitatea e gîndită gastronomic. Masa bucatelor e acaparată doar de unii ş.a.m.d. Stereotipurile acestea difuz resentimentare sînt persistente şi ţin de o viziune primitivă a relaţiilor de putere.

Explicaţia lui Ipingescu nu e cu totul străină de anumite formulări din textul lui Rică Venturiano. „A mînca“ – lecţiunea greşită de care pomeneam mai sus face pandant cu „masa poporului“. Totul se lămureşte rapid: „Ba nu-i adînc deloc. Nu pricepi? Vezi cum vine vorba lui: să nu mai mănînce nimeni din sudoarea bunăoară a unuia ca mine şi ca dumneata, care sîntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpîn“. Ceva mai încolo, „sufrágiul“, pronunţat cu o deplasare de accent, le confirmă definitiv celor doi justeţea interpretării („sufragíu“ însemnînd cîndva un fel de ospătar). Alegoria lor e incompletă, dar consistentă.

Nu avea să facă asta însuşi Caragiale peste aproape două decenii? Aflat în gara din Ploieşti, în restaurantul prietenului Dobrogeanu-Gherea (care tocmai dezosa o pulpă de vită), acesta descria sistemul filozofic kantian în termenii cei mai accesibili cu putinţă. „Pulpa de vită reprezintă natura, lucrul în sine. Cuţitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru“ – scria dramaturgul amuzat în Epoca, la numai cîteva zile după eveniment (5 iulie 1897).

Şi, pe deasupra, nu de o asemenea lectură, pios alegorică, avea nevoie un articol aproape hagiografic, întemeiat pe „sfînta Constituţiune“?

Cosmin Ciotloş este critic literar.

Mai multe