Reveria proustiană, avocat al patrimoniului
Patrimoniul în suferință al Timișoarei ar trebui să devină o cauză a culturii naționale, o preocupare și o alertă. În Capitala Culturală Europeană există un monument de clasa A patrimonială care se cheamă Coloana Fidelității, monument de for public din 1850, la lansarea căreia a participat tînărul, pe atunci, împărat Franz Iosif. E adevărat că ea celebrează înfrîngerea armatelor revoluționare maghiare după un asediu de cîteva luni în care orașul și garnizoana militară au rezistat și au învins sub comanda octogenarului feldmareșal Georg Freiherr Rukavina von Vidovgrad.
Am încercat să o aducem în oraș prin negocieri repetate cu UDMR și nu am reușit, chiar dacă am căzut la înțelegere pentru un amplasament pe esplanada din Parcul Botanic, nu departe de fostul Bastion al cetății. La discuții cu membrii comunității maghiare au participat trei ONG-uri ale orașului (Societatea Timișoara, Institutul Intercultural și Asociația Ariergarda).
Altă moștenire patrimonială în pericol iminent de distrugere este Abatorul comunal din Campusul universitar, creație a arhitectului timișorean László Székely, creator al stilului arhitecturii Art Nouveau din orașul de pe Bega, elev al faimosului arhitect budapestan „Alajos Hauszmann, cel care a proiectat Palatul Regal din Buda“. Adăugați aici Obeliscul Sfînta Ecaterina din veacul al XVIII-lea care stă în ruină în același cimitir unde se află și Monumentul Coloana Fidelității. Obeliscul datează din veacul împărătesei Maria Tereza, pe care o și evocă pe o inscripție în piatră aproape ilizibilă.
Trebuie să mai spun neapărat că monumentele de for public și clădirile patrimoniale suferă din cauza unei fatale absențe a oricărei educații patrimoniale în școli și în spațiul de dezbatere publică. Patrimoniul suferă din ignoranța noastră. Mai nou (atenție mare!), este pus în pericol de restaurări de mîntuială în care grija cea mare este de multe ori cum anume să furi din banii destinați lucrărilor și nu cum să restaurezi cu exigență. Din aceste motive, lucrez la un manual de educație patrimonială mai exotic, alăturînd moștenirilor patrimoniale literatura și turismul, pe care le practicăm de mai mulți ani prin Asociația Ariergarda. Reproduc mai jos o pagină din manualul nostru, care așază patrimoniul alături de orice ne aduce aminte de trecut, ne definește, ne dă chip într-o lume amenințată de uniformizarea societății de consum. Rîndurile care urmează au ca avocat al moștenirii patrimoniale… reveria proustiană.
* * *
Ar trebui adăugat la patrimoniu orice reflex al amintirilor. Patrimoniul este, în cele din urmă, felul concret-pipăibil în care putem să fim o clipită À la recherche du temps perdu. Poposim în pagina cu aroma marelui locuitor al Combray-ului din roman, loc de naștere și aduceri aminte, locul unde mătușa Léonie a junelui Marcel Proust stătea în pat răpusă de ipohondrie. Aici s-a petrecut miracolul madlenei, prăjitura cu ceai care-i va stîrni peste ani amintirea vie a unui trecut pierdut, recuperat prin pagina de proză și oferit așa patrimoniului literaturii universale. Pe urmele acestei sinestezii a madlenei lui Proust mergem și noi prin adulmecarea laolaltă a mirosului/miresmelor cu imagini, oameni, etnii, case, odăi și mănăstirea catolic-franciscană care, toate, ne-au cutreierat îndepărtata copilărie: „…port cu mine forma impalpabilă a mirosului născător de alteritate: mirosul cîmpului de urzici în soarele începutului de vară şi mirosul vetrei aceleia proaspăt muruite din tinda unei căsuţe din alte veacuri, otomane şi kakaneze, însoţind ele mirosul foarte greu de povestit al moşului Coabi, al moşului Păciură, al altor moşi asemenea cu «parfumul» odăilor de dinainte ale caselor lor otomano-kakaneze: miros de haine populare, miros de tundră, miros de cioareci, miros de icoane prăfuite, miros de busuioc uscat, miros de baptiști, miros de penticostali, miros de duminici după-masa cu babele baptiste mergînd cu pas cucernic la templu, trecînd ele pe lîngă noi cu miros de pravoslavnicie americană, cu cartea cu filele roșii ținută demonstrativ în dreptul inimii, cartea cu isprăvile lui Iosua Navi, mirosul cîntărilor de mandoline, așa cum răsunau ele în liniștea duminicală a străzilor direct din Casa de rugăciune. Mirosul otoman al bazarului, mirosuri fine, mirosuri aspre, mirosul din podul casei, mirosul de sub picioarele podului de cale ferată, mirosul de urină și gudron de sub podul-viaduct. Trece prin decor moșul Coabi, Iosif Oancă trece și el prin decorul acesta atît de complex mirositor, e vremea mirosurilor de Sfînta Marie Mare: în august e vremea mirosurilor catolice de la mănăstirea Maria Radna, și moșul Iosif Oancă trece printre pelerini, Peregrinatio, sau cum li se va fi spus corect activităților acestora însoțite de plek-music, de fanfări, de proțițioane cu bogorodițe (sau bogorogițe): fetișcane îmbrăcate în șlaiere, în voaluri albe; neprihănite voaluri, neprihănite șlaiere mimînd neprihănirea Fecioarei în cîntările monotone ale babelor catolice din alaiurile denumite proțițioane. Trece moșul cu mirosurile lui valahe pe lîngă mirosurile babelor bulgăroaice de la Vinga, pe lîngă mirosurile nemțoaicelor de la Neuarad, pe lîngă mirosurile ungurești ale casei maistoriței Marghit-neni, pe lîngă mireasma stinsă a criptei familiei de friulani maghiarizați pe nume Pellegrini, cu preafrumoasa jună din poza ovală a criptei cu parfumul ei de criptă, de praf încălzit de căldura de august de sfînta Maria Mare, frumoasa jună a familiei Pellegrini în ovalul unei fotografii din anii treizeci, pe cap poartă Mihalyne Pellegrini o pălărie mare, din aceea cu boruri largi cam cum ar fi să fi purtat Hortensia Papadat-Bengescu sau madame de Guermantes pe cînd dă lecții de mondenitate și de rafinament într-ale croitoriei junelui Marcel Proust pentru dispăruta Albertine, iubita sa învăluită în parfumul iubirilor lesbiene. Mirosurile de demult ale verii, mirosurile umbrelor plopilor peste apa rîului, mirosul peștelui pe nume clean, mirosul peștelui pe nume porcușor, al somnului american, al scobarului, mirosul țiparului, mirosul plantei pe nume pipirig și mirosul amurgului de toamnă peste lunca denumită Cubic, peste aceea denumită Hadarachi, mirosul potecilor care urcă dinspre parcul mănăstirii, pe sub răcoarea stejarilor, pe sub mirosul lor, al frunzelor lor, pe sub mirosul rugilor de mure la vremea toamnei, cînd nici n-am putea spune că e toamna, și nici că e vara, cînd sînt amîndouă într-o prelungă bleojdeală, așa ca în povestirea lui Bruno Schulz, chiar despre această indistinctă încleștare de mirosuri ale verii întrepătrunsă cu miresmele prefigurătoare, ca un preview al toamnei, mirosul de ghindă, mirosul de vorbe necunoscute pe sub figurinele de ghips închise în turnulețe ilustrînd romano-germanic crucificarea lui Jesus Christus, tristețea lui Heillige Anton cu capul lui plecat pe sub umbrele tremurătoare ale frunzelor de stejar din parc, mirosul imaginii statuii aceleia în care respectivul Heillige ține un prunc dolofan și nud pe o carte – mirosul misterului, al reprezentărilor fără epic, mirosul alterității, mirosul catolicității din care n-ai priceput niciodată mai nimic, pe lîngă care ai crescut o viață, o întreagă copilărie, și n-a mai rămas mare lucru: un ceva cu aer depărtat medieval, un miros vag de oboseală medievală, de amurguri asemenea medieval-catolice, mirosul dangătului clopotului mare al mănăstirii răsunînd pînă departe peste lunca rîului și de acolo peste pusta și dealurile Banatului, spre Neudorf, spre Guttenbrun, spre Șarlota; mirosul din nou, iarăși, al moșului Iosif Oancă revenit acasă în ajunul marii Sărbători de Sfînta Marie, printre pelerinii nemți și de alte nații, printre bogorodițe, printre proțițioane, printre plek-musik-uri, printre buciuși, pelerini adică, cu carul lui cu boi, cu șuba, cu cușma, scoborîndu-se de sus, dinspre Cioaca Chiciorii, dinspre văile de dincolo de viile Popilor Negri, de unde încep codrii Zarandului“ (din manualul de educație patrimonială Lună nouă în Poiana Lupului).
Daniel Vighi este scriitor și publicist. Membru fondator al Societății Timișoara.