Revelioanele şi reveioanele vremurilor trecute
Mai întîi, o precizare. „Réveillon“ desemnează, în ţările occidentale, cu precădere sărbătoarea din noaptea ajunului Crăciunului – spre deosebire de ce susţine DEX. Se petrece pînă în zori, se mănîncă bine, la localurile de variétés au oferte speciale… Sărbătoarea Anului Nou este, acolo, mai puţin semnificativă. (A crescut în importanţă odată cu afirmarea multiculturalismului.) Cam aşa se pare că era şi la noi în perioada interbelică. De fapt, în zonele în care tradiţiile sînt încă puternice, aşa era pînă de curînd (poate mai e şi acum). La un Crăciun petrecut acum vreo 40 de ani într-un sat din Maramureş, totul începea la miezul nopţii (cu slujba de la biserică) şi continua pînă în zori, cînd cetele de colindători (formate din adulţi) intrau din casă în casă, unde intonau colinde, beau, mîncau, se veseleau.
Regimul comunist, în care Crăciunul nu era sărbătoare legală, a făcut imposibilă celebrarea prelungită a Naşterii Domnului (căci în ziua de Crăciun se lucra, şi anume cu prezenţa controlată „la sînge“). Aşa se face că românii şi-au mutat marele dezmăţ în noaptea de Anul Nou, cînd urmau două zile libere (dacă era noroc şi de o „punte“, chiar mai multe).
Orăşenii aveau două moduri distincte de a petrece „noaptea dintre ani“ (ca să folosesc unul din poncifele epocii): revelionul şi reveionul.
Revelionul era al oamenilor aşezaţi, al familiştilor, care se adunau în grupuri mici (nu mai mult de patru cupluri) în faţa televizorului şi a unei mese mai mult sau mai puţin îmbelşugate. Oaspeţii erau primiţi cu televizorul deschis şi aşa rămînea, pînă dimineaţa. Scenografia era întotdeauna aceeaşi. Latura lungă şi cele scurte ocupate de meseni, a patra liberă, cu deschidere la televizor. Masa aranjată frumos, cu faţa de masă şi tacîmurile cele bune, printre ele decoraţii diverse, de sezon (crenguţe de brad, globuri de sticlă, lumînări colorate).
Şi aveau motive întemeiate. În comparaţie cu restul anului, programul de Revelion al Televiziunii Române era un regal. Toată floarea revistei româneşti, orchestrată de regizori fără cusur (Lazarov, Bocăneţ). Pînă la 12, cînd se transmitea discursul Conducătorului, nu prea aveai ce vedea. Pluguşoare, coruri, muzică şi dansuri populare prelucrate de activiştii căminelor culturale, magistrala albastră, macarale rîd în soare argintii. Tocmai bine pentru ca gospodinele să aibă timp să pună pe masă salata de boeuf şi să încălzească sarmalele. În pauzele dintre feluri, se juca o carte (canasta) sau un remi, după obiceiul casei, dar mereu cu un ochi la televizor. Cui are noroc la cărţi în prima noapte îi merge bine tot anul.
După miezul nopţii, nodul de la cravată se lărgea, vigilenţa proletară se înmuia şi puteau fi văzute balerine decoltate decent, formaţii pop (Sincron, niciodată Phoenix), ba chiar (pe programul 2) producţii din ţările prietene. În unii ani predominau scheciurile îndrăzneţe (Mircea Crişan, Toma Caragiu), în alţii – mai de brigadă artistică (Radu Zaharescu, Stela şi Arşinel). Muzică uşoară mobilizatoare sau chiar mai decadentă, după cum băteau vînturile prin Comitetul Central. Un istoric cu metodă ar putea chiar întemeia, vizionînd programele de Revelion de-a lungul timpului, un interesant studiu despre evoluţia ideologiei oficiale, ale fluxurilor şi refluxurilor cenzurii comuniste.
Reveionul era altfel, era cu „gaşca“. (Cine nu avea gaşcă era trist şi petrecea Revelionul cu familia.) Cu media de vîrstă mai scăzută şi participare mai numeroasă. De obicei, cu contribuţie. Întîi se stabilea gazda. Trebuia să aibă o casă suficient de spaţioasă şi putere de muncă (să rînească la sfîrşit), şi vesélă de sacrificat. La categoria tineret, trebuia să aibă şi părinţii plecaţi de acasă. Apoi, lista de participanţi – de regulă, cam acelaşi nucleu, de la un an la altul, cu gazda prin rotaţie, plus „achiziţiile“ mai recente. Trebuia alcătuită cu mare grijă, astfel încît să se asigure un cît mai perfect echilibru de gen. Apoi, se făcea lista de materiale necesare. Inconturnabile erau: salata de boeuf, piftia, sarmalele, friptura, salata de fructe (asta a devenit, după ce am dobîndit statut de familist, specialitatea noastră), tortul. Urma alocarea responsabilităţilor (conform principiului din Critica programului de la Gotha: de la fiecare după capacităţi). Tu aduci aia, tu ailaltă… Cei necăsătoriţi erau de obicei însărcinaţi cu procurarea băuturilor. Şi, cum la Reveioanele cu mai mulţi tineri erau, statistic, mai mulţi becheri, acolo era şi mai multă băutură. Se întîmpla adeseori să apară şi invitaţi neprogramaţi (un amic care tocmai se certase cu iubita, altul care tocmai se împrietenise cu unul din „oficiali“); erau bine primiţi, de obicei nu veneau nici ei cu mîna goală – găseau pe acasă un cozonac, o piftie, o legumă.
Mai era un personaj important: omul cu muzica. Posesor al unui magnetofon (mai tîrziu, casetofon) cît mai performant şi al unei colecţii substanţiale de înregistrări cu muzica din topurile New Musical Express şi Billboard la zi – şi neapărat pe gustul membrilor grupului. Era şi el scutit de contribuţia în produse. Se venea de pe la 11 (în afară de „comitetul restrîns“, care venea mai din timp, să strîngă covoarele, să mute mobilele ca să rămînă cît mai mult spaţiu liber), astfel încît la miezul nopţii toată lumea să fie pe poziţii. Se dansa în draci, aproape non-stop, se flirta, se rîdea, se mînca (niciodată la masă, ca la Revelioane), se legau cunoştinţe, se cimentau prietenii sau, dimpotrivă, aveau loc rupturi mai mult sau mai puţin iremediabile. În momentele de pauză pentru schimbarea benzii de magnetofon se spuneau bancuri şi se depănau amintiri de la Reveioanele trecute. Un Reveion reuşit era cel care se termina mult după ce afară se luminase de a binelea şi de la care nimeni nu pleca singur.
Pe 1 ianuarie, urma prolongé-ul. Asta însemna că, după cîteva ore de somn şi un eventual prînz întîrziat în familie, petrecăreţii reveneau la locul faptei, pentru a consuma ceea ce nu putuse fi consumat în noaptea precedentă. De data asta, petrecerea era mai relaxată, în ţinută mai puţin spectaculoasă, cu participare mai restrînsă (cei care nu făceau parte din „nucleul dur“ preferau să rămînă cu familia sau să fructifice relaţiile încropite în noaptea precedentă). Începea cu o ședinţă de spălat vase, dar, pînă la urmă, se încingea şi de data asta un dans, mai aşezat, mai între cupluri consolidate.
Trebuie precizat că se pare că existau şi alte feluri de a întîmpina Anul Nou, un fel de vanghelioane, cum ar fi „Revelionul tineretului“, unde petreceau mari mase de utecişti (mi se pare, la actualul Romexpo). De regulă, ni se arătau la televizor, la jurnalele de ştiri din zilele următoare, imagini de acolo. Eu însă nu pot să povestesc nimic despre ele pentru că nu am întîlnit niciodată, nicăieri, vreun om care să fi participat la unul din ele.
Mircea Kivu este sociolog.