Retrofuturism selenar?

27 decembrie 2023   Tema săptămînii

„Caracterul propriu este acea perfecțiune a stilului care vine cînd o operă este construită pe autoritatea principiilor aprobate. Ea răsare din prescriere (gr. thematismô), din utilizare, sau din natură. Din prescriere, în cazul edificiilor hypaetrale, deschise către cer, în onoarea lui Jupiter al fulgerelor, către cer, către soare sau către lună (traducerea și sublinierea mea, A.I.): pentru că toate acestea sînt zei ale căror imagine și manifestări ne stau dinaintea ochilor, în ceruri, cînd acestea sînt strălucitoare și lipsite de nori.” (Vitruviu)

În secolul al douăzecilea a început antropocenul pe Lună (https://www.independent.co.uk/space/moon-new-epoch-lunar-anthropocene-b2463078.html). Asta înseamnă prezență umană pe satelitul natural (dar chiar e natural, se vor întreba conspiraționiștii? Dar chiar a fost omul pe Lună, se tot întreabă alții, a se revedea filmul Hangar 18) al Pămîntului și o gîndire mai substanțială a modului în care o prezență mai îndelungată umană acolo va trebui gîndită din punctul de vedere al locuirii. Și este deja (https://www.archdaily.com/921752/50-years-after-the-moon-landing-15-architecture-projects-for-life-in-space). Asta este un tip de activitate plăcută: a trimite înainte în timp și, în plus, departe în spațiu construcțiile a reprezentat, nu doar pentru scriitorii de SF, ci și pentru arhitecții vizionari o zăbavă plăcută și de folos (https://www.archdaily.com/903090/life-on-the-moon-according-to-8-architects-and-artists). Cea mai radicală se referă la forma Lunii: sferică, ea ar trebui prelucrată pînă la a deveni un cub (după care, parafrazîndu-l pe Nichita, ar trebui să îngenunchem și să cerem iertare cubului). Daniel Libeskind își poate permite asemenea năzdrăvănii. Dar nu e greu de observat că proiectele mai plauzibile sînt, de fapt, continuări sau anamorfoze ale temelor pămîntene, minus atmosferă și (suficientă) gravitație. La o limită se situează îmbrăcămintea-adăpost, care îngăduie nomadismul individual pe Lună și nu îl fixează de o anumită bază fixă. La cealaltă, avem tentative de terraformare a unor clădiri-containere locale, capabile să conțină și să păstreze, prin vegetație, o anumită cîtime de atmosferă. Majoritatea sînt organizate în clusters, în roiuri sau ciorchini de unități care se repetă în dispuneri pe care le-am putea numi urbane și care sugerează (nevoia de) viață socială chiar și acolo. 

Îmi mai sugerează, de asemenea, un albergo difusso: conceptul satului-hotel, poate și al orășelului-hotel, care a început să prindă și în Transilvania părăsită de sași (acum țintă a squatting-ului). Este vorba, pe scurt, despre o casă care e recepția, de unde primești cheile unei case care îți este alocată și unde ai o anumită autonomie în raport cu recepția. Este, s-ar putea spune, un hotel cu un ciorchine de case în loc de camere și, deci, fără fațadă să îl anvelopeze. Așa și pe Lună. Cu observația că o singură anvelopantă protejează mai bine decît o mulțime de anvelopante individuale: suprafața exterioară a unei clădiri este mai mică decît suma suprafețelor exterioare ale tuturor spațiilor care o compun. După cum, domnule Libeskind, sfera are cea mai mică suprafață la același volum, dintre toate corpurile geometrice; cu siguranță, mai mică decît un cub.

Or, pe lîngă lipsa atmosferei, Luna mai are și o altă problemă, ca toate corpurile cerești fără atmosferă protectoare: este supusă bombardamentului cu radiații și meteoriți. A construi cubicule care să reziste la un asemenea mediu ostil este prohibitiv, date fiind costurile ridicării fie și a unei tone de material în spațiu, necum să mai și ajungă pe Lună. 

Și atunci avem la îndemînă tumulii (sau kurganele), adăposturi (semi)îngropate: aceste movile pe care le zăriți în unele proiecte dintre cele la care am făcut trimitere, pentru a fi transplantate pe Lună. Da, pe Pămînt ele fac referință la locuri de îngropare ale căpeteniilor migratoare și sînt repere în peisajul de cîmpie sau stepă (în Dobrogea mai sînt destule neexplorate încă); dar, pe de altă parte, știm deja despre legătura originară dintre arhitectură și moarte. Loos credea că originea arhitecturii este în mormînt, iar Baudrillard – că toate obiectele de arhitectură au ceva de mormînt în ele. Or, fie și simbolic, ar fi agreabil de gîndit că topoi ai morții pe Pămînt să devină (re)surse ale vieții pe satelitul său.

Gata? Nu: încă și mai radical de gîndit decît o recapitulare retrofuturistă, unii propun întoarcerea încă și mai îndărăt a privirii în propria noastră istorie locuitală pentru a imagina nu doar locuințe și laboratoare pe Lună, ci și, poate, așezări întregi. Sute de mii de ani, hominizii în general și homo sapiens în particular au dezvoltat o abilitate uimitoare: aceea de a se adapta, în vederea adăpostirii și a locuirii, în tot ceea ce acest concept duce dincolo de simplul adăpost, a oricăror spații protectoare preexistente. Peșterile au îndeplinit acest rol și nu vă voi descrie acum toate argumentele care fac din unele spații colonizate adăposturi decorate cu simboluri, adică exact definiția dată de Robert Venturi obiectelor de arhitectură. Atenție, definiția nu pomenește nimic despre construire, făcîndu-i lui Hegel în ciudă: acesta crezînd că arhitectura presupune obligatoriu adăugare de materie (adică zidire) și nicidecum excavare. 

Or, Luna are spații subterane, canale în lavă care au apărut la răcirea acesteia după erupțiile vulcanice proprii. Ce loc mai ocrotit de radiațiile cosmice decît peșterile de pe Lună? Nu ar fi încă și mai sugestivă întoarcerea la spațiile oferite în dar de către ea, fără să fie nevoie de adus materiale pămîntene și de ridicat structuri verticale? Ba da, dacă nu ar fi concurența stațiilor orbitale postate în puncte numite Lagrange, unde forțele de atracție ale diferitelor corpuri cerești se anulează reciproc și un astfel de obiect ar rămîne în repaos. Mai puțin necesitatea de a se roti în raport cu propria axă, pentru ca forța centrifugă (despre care fizicienii se întreabă dacă chiar există) să devină un simulacru de gravitație pentru cei dinăuntru.

Am dat, la început, un citat din Vitruviu. După fiecare perioadă de smintire, arhitecții tind să se întoarcă la origini pentru nițică înțelepciune. Și acolo ni se amintește despre orientarea verticală a unora dintre clădiri, a orientării în sus, dacă pot spune așa, a templelor care fac referire la zei aflați deasupra, între care Selene, Luna însăși. Deschiderea verticală a unor edificii, de felul Pantheonului roman, cu un oculus central către care tind toate casetoanele cu zei ai imperiului, adică luminarea zenitală, îngăduie și privirea Lunii, noaptea. 

Sînt și religii lunare, precum islamul, care, apropo de peșteri, decorează intrările în moschei cu stalactite și stalagmite stilizate. Calendarul religios musulman este calculat după fazele Lunii, încît luna Ramadan se plimbă prin calendar, recesiv, de la un an la altul. Nu mi se pare întîmplător că reprezentările cerului cele mai spectaculoase sînt la interiorul cupolelor de moschei, mai cu seamă ale celor șiite. Multe dintre ele par fotografii retușate de la Hubble sau Webb, atît de mare este acuratețea reprezentării cerurilor, cu găuri negre și explozii cosmice. Din vreme în vreme, nu e greșit să ne reamintim că de pe-acolo ne-au venit, în Europa, arcele, bolțile și cupolele – cu alte cuvinte, arhitectura cerurilor.

Ceea ce îmi amintește și de rolul jucat de Lună în ridicarea și coborîrea mărilor. La Mont Saint Michel avem un exemplu de cum se împotrivesc oamenii Lunii (https://www.archdaily.com/585610/the-jetty-to-the-mont-saint-michel-dietmar-feichtinger-architectes?ad_source=search&ad_medium=projects_tab ). Accesul pe insulă se putea face doar la reflux. Acum se poate face tot timpul, mulțumită (din cauza?) unui pod/potecă, indiferent de oră. Sper că vor fi ținut cont de ridicarea generală a apelor mărilor. Dar, altfel, ceea ce este cu siguranță o facilitate pentru turiști mi se pare o slăbire a farmecului unui loc la care se putea accede doar cînd dispunea Luna, care trage apele lumii către ea…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.

Mai multe