Rețete din filme - o scurtă listă de eșecuri
N-am visat niciodată să devin cosmonaut, om de ştiinţă în căutarea unor vaccinuri ce vindecă boli incurabile şi nici director de firme care conduc lumea. În schimb, am fost pe rînd o serie de personaje de pe marile ecrane.
● La început am fost un fotbalist de culoare, cu nume spectaculos, Luiz Fernandez, interpretat de celebrul Pelé. Filmul se chema Drumul spre victorie şi rula într-un cinematograf insalubru din Iaşi. Taică-miu, crezînd că am un talent desăvîrşit în manevrarea balonului, considera că puţină cultură dă un plus de prestanţă practicării acestui sport, motiv pentru care mă însoţea zilnic în sala de cinema. Stăteam plictisit aproape tot filmul, a cărui acţiune se petrecea într-un lagăr de concentrare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ştiam dinainte că nemţii sînt ăia răi, şi ceilalţi – ăia buni, şi nu-mi băteam capul să pricep altceva. În schimb, meciul de fotbal de la final eră năucitor: toată seria nesfîrşită de driblinguri, şuturi, demarcări sau acrobaţii era o minune ce merita a fi învăţată şi pusă în practică. În faţa blocului situaţia nu semăna defel cu cea de pe ecran, iar Luiz Fernandez pierdea ruşinos în faţa unor nume mai puţin titrate ca George, Ion sau Găbelu.
● Ulterior am devenit mai sălbatic decît eram din fire şi nu mă sfiam să copiez eroi care nimicesc duşmanii, fie prin forţa muşchilor (karatişti din filme asiatice), fie prin eficienţa armelor de foc (Rambo, Terminator sau Predator). Ignoram cu nonşalanţă faptul că realitatea în care trăiam nu presupunea nicidecum existenţa caftelilor sîngeroase, a exploziilor, a împuşcăturilor sau a ciocnirilor de maşini, elicoptere şi avioane. Vedeam în aproape oricine un potenţial inamic, motiv pentru care, preventiv şi demonstrativ, îmi afişam dexterităţile de salvator al planetei, prin diferite scheme de luptă. Asemănarea lor cu cele ale unui număr de circ prost a făcut ca nimeni să nu mă ia vreodată în serios.
● Primă dată cînd m-am îndrăgostit, am încercat cea mai simplă reţetă a succesului: cea în care te străduieşti să semeni cu artistul preferat al persoanei iubite. În cazul meu, nu era vorba de un poet de provincie sărac şi neînţeles, ci de un zeu. Zeul Rockului, Jim Morrison. Cu multă bunăvoinţă şi indulgenţă, poate s-ar fi trecut cu vederea peste incapacitatea mea de a cînta sau peste faptul că Jim din poze era mai chipeş ca mine. Dar în momentul în care a apărut The Doors, în regia lui Oliver Stone, am simţit ştacheta ridicată mult prea sus: singurul lucru realizabil pentru mine era lăsatul pletelor şi purtarea unor pantaloni din piele. Tot filmul era o sumă de excese de care eu mă simţeam complet străin. M-am panicat şi, la puţin timp, ne-am despărţit.
● Prin liceu m-am hotărît să aprofundez studiul artei seducţiei. N-aveam timp de actori de mîna a doua aşa că am început cu cel mai bun: Marlon Brando în filmul Un tramvai numit dorinţă. Cum nu trebuia să dau dovadă de vreo urmă de rafinament, ci mai degrabă de mitocănie grosolană, am zis că e uşor. A doua zi deja bolboroseam cuvintele într-un mod neinteligibil, privindu-mi colegele într-un mod voit ameninţător (pentru veridicitate le strîngeam braţul fix ca Stanley Kowalski). Ţigările mi le aprindeam numai cu chibritul, dintr-o mişcare ce nu trebuia să dureze mai mult de o secundă, provocîndu-mi din senin şi crize de nervi, pentru ca spectacolul să fie complet. Din nefericire, am beneficiat mai degrabă de atenţia sporită a profesorilor indignaţi de transformarea mea, decît de cea a fetelor. Am abandonat proiectul. Era mai plăcut să le povestesc de Brando, decît să fiu ca el.
● Stilul rebel, cu sau fără cauză, nu mă prindea, iar de vorbit întruna despre filme ajunsese să mă plictisească. Ultima mea şansă era să devin genul tăcut, interiorizat, evident misterios. Văzusem Homeboy, în care Mickey Rourke juca rolul unui boxer inadaptat social şi monosilabic, dar cu un zîmbet sincer. Nu era tocmai un model demn de urmat, dar felul timid în care se aşeza lîngă o domnişoară într-un parc de distracţii, fără să scoată absolut nici o vorbă, era irezistibil. Bob Dylan avea să scrie despre acel rol: „Putea să-ţi frîngă inima doar dintr-o privire, fără a fi nevoie să rostească măcar «salut» sau «la revedere»“. Cum nu aveam acea privire, formulele introductive deveneau imperios necesare de la un punct încolo, pentru a nu mă trezi considerat un ciudat.
Am renunţat în a mai imita pe cineva din filme. Dar continui să mă gîndesc la mersul lui Paul Newman, la naturaleţea lui Woody Allen în a trînti o declaraţie siropoasă fix în mjlocul unei conversaţii despre boli şi suferinţă, la felul în care ţine Bogart ţigara şi paharul de băutură, la toată poezia din filmele lui Wong Kar-wai, la modul în care Vincent Gallo adoarme îmbrăţişat de Christina Ricci în Buffalo 66, la eleganţa lui Mastroianni din filmele lui Fellini, la Chaplin în Luminile Oraşului, la exploziile de nebunie din filmele lui Cassavetes, la felul de-a vorbi al lui Waits în Short Cuts sau al lui Dan Nuţu în Suta de lei şi la alergatul unor prieteni, pe un pod, în Jules et Jim.
Cristi Luca este critic de film.