Restul e tăcere. Dialog cu Alexandru TOMESCU
Eram la Alba Iulia, în a treia zi de Festival Dilema veche, în după-amiaza de dinaintea concertului lui Alexandru Tomescu, susţinut într-un loc cu totul special - Catedrala Romano-Catolică "Sfîntul Mihail". Tocmai părăsisem camera de hotel şi dintr-o altă cameră am auzit cîteva acorduri de vioară, un scurt preludiu al concertului care urma. Desigur, n-aş fi putut să deosebesc o vioară Stradivarius de una obişnuită, însă muzica ce se auzea ca un zvon, împletindu-se cu zgomotele banale ale hotelului - uşile liftului deschizîndu-se, paşi afundîndu-se în mochetă, un zumzet de televizor, un aspirator îndepărtat, poate la etajul patru, vocile celor două recepţionere şi alte glasuri, de afară, o alarmă a unei maşini, toate acestea învăluind după-amiaza poate ultimei zile însorite a toamnei a fost cea mai frumoasă amintire "auzibilă" cu care am plecat acasă. Vioara apărea în coloana sonoră a acelei secvenţe, aparent nesimnificative a vieţii mele, la timpul potrivit ca să-i dea un farmec şi s-o transforme într-un moment plin de graţie care rămîne în memorie. (A.P.)
Ce înseamnă pentru dumneavoastră diferenţa între a auzi şi a asculta?
Este o diferenţă ca de la cer la pămînt! Dacă doar auzi muzică, te păcăleşti pe tine însuţi, înseamnă că mintea ta e în altă parte. Muzica clasică este extrem de posesivă cu ascultătorii săi, nu te lasă să faci nimic altceva în acel timp. Te vrea cu totul, trup şi suflet. Este foarte posesivă şi în acelaşi timp foarte fragilă – aceste condiţii, odată sparte, duc la destrămarea magiei. Sîntem condiţionaţi pe zi ce trece să facem din ce în ce mai multe lucruri concomitent. Napoleon era un biet învăţăcel pe lîngă ceea ce trebuie să împlinească astăzi un tînăr. Problema vine din faptul că vrem să economisim timp fără să ştim exact pentru ce. De multe ori o facem în detrimentul calităţii vieţii noastre. Speranţa mea rămîne în muzică, în forţa ei de a-i metamorfoza pe oameni, fie şi pentru o seară. Este un lucru frumos, care merită orice efort. Şi poate din mai multe seri cu oameni metamorfozaţi, vor rezulta în cele din urmă oameni mai buni.
Care au fost sunetele care v-au marcat copilăria?
Vioara, fără îndoială! Şi nu doar copilăria, ci toată viaţa mea de pînă acum. Acel sunet al corzilor acordîndu-se este o chemare căreia cu greu îi pot rezista; este preludiul tuturor marilor concerte, al marilor călătorii iniţiatice în lumile muzicii.
Există dans fără muzică?
Fără îndoială! Dar numai la acei dansatori desăvîrşiţi, care au muzica deja în ei. Lor nu le mai este necesară materializarea muzicii, fiindcă ea face parte din fiinţa lor. Zorba Grecul dansa fără muzică!
Ce reprezintă pentru dvs. liniştea?
Cînd eram mic, liniştea reprezenta semnalul de început al vacanţei de vară, al legendarei vacanţe de vară petrecute la bunici, la ţară. Ne ducea de obicei un unchi cu maşina sa, iar după cele două ore de călătorie urma un ritual poate ciudat la prima vedere: opream la cişmeaua care se găseşte la intrarea în sat, pentru a bea apă şi a ne bucura de linişte. Era aproape ireal. După toată zarva, discuţiile, zgomotele din maşină, dintr-odată eram cufundaţi într-o linişte amplă, ce se întindea pe toată valea (pe atunci nu erau maşini aproape deloc). Se auzea poate un cîine lătrînd departe, un cotcodăcit de găină, o frunză vibrînd într-un copac, apoi iarăşi linişte. Pentru mine era un moment aproape religios.
Şi liniştea de astăzi?
O linişte mai ciudată, în sensul de articifial, poţi trăi într-un studio de înregistrări. Acolo toţi pereţii sînt căptuşiţi cu materiale care absorb şi cea mai mică şoaptă. Pentru mine, ca violonist, este locul cel mai dificil, dar şi cel mai util pentru a exersa. Dacă poţi susţine sonoritatea în condiţii atît de vitrege, în care pur şi simplu simţi cum sunetul dispare imediat ce-a ieşit din vioară, atunci nici o sală de concert, cu oricîte probleme de acustică, nu te mai poate speria. Prima senzaţie pe care o ai într-un astfel de studio este că ai surzit brusc. Urechile noastre, obişnuite să înregistreze mereu tot felul de zgomote micuţe, acum caută cu disperare ceva de care să se agaţe. Bîzîitul unui tub cu neon pare un uragan. Liniştea dintr-un studio de înregistrări este poate traducerea în realitate a expresiei „linişte mormîntală“...
Îmi place foarte mult liniştea. Mă refer aici la liniştea din natură, acea stare a lucrurilor ce se desfăşoară în tăcere, la nivel microscopic, dar pe care poţi să o simţi. Este de fapt un sunet ce ia naştere din alăturarea de nenumărate sunete infime, de nebăgat în seamă: tîrşîitul picioarelor unui gîndac, zgomotul pe care-l face un fir de iarbă cînd creşte, bătaia din aripi a unei gîze sau sunetul aşternerii fulgilor de nea. Cunosc nenumărate feluri de linişte, cu o infinitate de nuanţe. Liniştea din mijlocul nopţii nu se aseamănă deloc cu cea din miezul zilei, chiar dacă aparent nu se schimbă nimic.
Liniştea ce precede sau urmează unei piese muzicale are un rol uriaş, pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea. Să o luăm pe rînd: vă găsiţi la un concert (simfonic, să zicem). Muzicienii sînt deja pe scenă, nici dirijorul şi nici solistul încă n-au intrat, toată lumea comunică într-un mod vesel şi dezordonat: artiştii îşi fac ultimele teste cu instrumentele lor, înainte de concert, verifică pentru ultima dată, în ultimul ceas posibil, pasajele mai dificile, publicul din sală vorbeşte, tuşeşte, se foieşte. Apoi – la un semn aproape invizibil – se aude la-ul, sunetul după care toate instrumentele se vor acorda. Este momentul în care se naşte o primă armonizare a tuturor muzicienilor, încă aleatorie. Se face deja linişte în sală. Odată cu intrarea dirijorului şi a solistului, începerea concertului este iminentă. Cel mai mult dintr-un concert îmi plac poate acele cîteva secunde de linişte ce precedă primul sunet muzical. Acele momente de tensiune maximă în care toată lumea este pregătită – muzicienii au tot concertul în minte, publicul – a intrat la rîndul lui în starea concertului, dar poate doar în suflet, căci încă nimic nu a început! Sînt momentele în care totul este posibil, totul este încă perfect fiindcă nici o idee nu a fost materializată. Acele secunde par să dureze cîteodată zile sau ani. Apoi, printr-un miracol asemănător Big Bang-ului, totul porneşte. Din nimic apare prima notă, apoi toate celelalte, din ce în ce mai multe. Într-un fel, odată cu interpretarea fiecărei simfonii sau concert retrăim naşterea, maturizarea şi moartea unui întreg univers sonor.
Mai este liniştea ce urmează după încheierea unei lucrări muzicale. Corzile instrumentelor nu mai vibrează de mult, cu toate acestea rămîne ceva în aer, o tensiune, o amintire a sunetului care parcă ne roagă să mai adastăm puţin. Un astfel de moment unic am trăit după Humoresca de Dvorak, cîntată împreună cu colegii mei din cvartetul Ad Libitum, în memoria prim-violonistului Adrian Berescu, dispărut într-un accident. Au fost secunde multe, multe de tot. A fost un moment aproape supranatural. Cînd ne-am ridicat de pe scaune, în cele din urmă, eram cu toţii cu ochii în lacrimi, distruşi.
Să înţeleg că liniştea vă e necesară?
Liniştea îmi este atît de necesară pentru a mă putea auzi pe mine însumi, pentru a putea să-mi citesc propriile gînduri. Tot mai mult îmi pare că sîntem îndemnaţi să trăim într-un fel de zgomot de fond permanent. Parcă mereu este un Big Brother care ne susură în urechi o muzică, un fundal sonor. Aparent inofensiv, dar în realitate cu o influenţă uriaşă asupra noastră. Vă propun un experiment foarte simplu: luaţi un film de groază şi încercaţi să-l vizionaţi cu sonorul la minimum. Veţi vedea că 90% din efectul înfricoşător a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Muzica, sunetele ce ne înconjoară au puterea de a ne influenţa starea de spirit mult mai mult decît ne place să credem. Aceasta este una dintre formele subtile de manipulare a sentimentelor unor grupuri mari de oameni. Am mulţi cunoscuţi care au o teamă inexplicabilă faţă de linişte, care au dezvoltat o nevoie aproape fiziologică de a avea ceva care să zornăie acolo, lîngă ei – un televizor, un radio, ceva care să bruieze cursul liber al gîndurilor şi să-l direcţioneze pe nişte canale prestabilite, uşor de urmat. Întîlnirea cu tine însuţi, cu propriile-ţi gînduri nu este întotdeauna uşoară. Dar are mereu nevoie de linişte.
Liniştea e cea prin care putem transmite sentimente în faţa cărora cuvintele sînt neputincioase, stîngace. O privire poate spune mai mult decît o mie de cuvinte. De aceea îndrăgostiţii sînt de multe ori tăcuţi – nu au încă nevoie de cuvinte pentru a-şi traduce sentimentele unul celuilalt.
Care este spaţiul neconvenţional în care aţi cîntat sau v-aţi dori să cîntaţi?
Vioara are avantajul uriaş că este la ea acasă oriunde: pe scena unei săli de concert, pe un vîrf de munte sau pe o barcă în mijlocul lacului. Este instrumentul portabil prin excelenţă, o culme a ingineriei de secol XVII, culme ce a rămas încă neatinsă pînă astăzi. Am convingerea că nu pereţii şi tavanul fac dintr-un loc o sală de concert, ci relaţiile care se stabilesc între oameni sînt cele care dau sens spaţiului. Exact ca în Biblie, unde se spune că Biserica nu e reprezentată de pietrele puse una peste alta, ci de oamenii care se adună uniţi de credinţa lor. Este atît de simplu, la urma urmei!
Am cîntat la vioară într-o mulţime de locuri: nu doar cele îndeobşte cunoscute, cum ar fi sălile de concert, sau staţia de metrou, sau poieniţa din pădure, sau soclul statuii lui Lenin, ci şi alte locuri mai puţin glorioase, cum ar fi: într-o uscătorie, stînd pe o maşină de spălat, pe holuri, pe scări, în toalete, în tren, în maşină, în lift, în bucătării, în orice loc imaginabil. Nu cred că există locuri neconvenţionale, doar idei preconcepute. Muzica clasică este atît de vie şi de flexibilă, încît ar fi păcat s-o ţinem închisă între pereţii sălii de spectacol. Desigur, acolo este cel mai confortabil să susţii un concert, însă de multe ori e mai interesant să laşi confortul deoparte şi să începi să explorezi. Este lucrul care mă pasionează cel mai mult în ceea ce fac.
Ce înseamnă pentru dvs. armonia?
Să cînt în cvartet! Este cea mai profundă împlinire a mea ca muzician. Lumea cvartetelor de coarde este o nişă a muzicii de cameră, care la rîndul ei este o nişă a muzicii clasice, care la rîndul ei este o nişă a... După părerea mea, cvartetul este o expresie a muzicii celei mai apropiate de perfecţiune. Este ca o grădină a Paradisului peste al cărei gard priveam de atîtea ori, asistînd la concerte miraculoase. Acum am şansa de a participa eu însumi la crearea acestei minuni.
a consemnat Adina Popescu
Alexandru Tomescu este violonist şi un prieten drag al revistei Dilema veche.