„Respectul începe de la micile gesturi de politeţe“ - interviu cu Gheorghe LĂZĂRESCU

24 februarie 2016   Tema săptămînii

Gheorghe Lăzărescu este profesor de limba română  la Colegiul Național „Sf. Sava“ din Bucureşti, de mai bine de 30 de ani. Pînă în 1982 a fost cercetător la Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice, iar după desfiinţarea acestuia a intrat în învăţămînt. N-a regretat însă niciodată schimbarea profesiei, pentru că a fi aproape de elevi a devenit pentru el o menire. Ne-am întîlnit într-o după-amiază, la liceul unde este profesor. Iar interviul pe care mi l-a acordat a fost mai mult o discuţie de suflet, în care am descoperit nu doar un profesor de limba română, ci şi un dascăl într-ale vieţii.

V-au trecut prin mînă generaţii de elevi. Cum percepeţi schimbările de mentalitate de la generaţie la generaţie?

Există o schimbare a mentalităţilor, care atrage după sine noi coduri de conduită, însă nu pot spune că această schimbare o poţi vedea de la an la an. Deşi este amuzant că uneori elevii din clasa a XII‑a spun despre cei din clasa a IX-a: „Copiii ăştia nu sînt cum eram noi pe vremuri!“, referindu-se la comportamentul mai dezinhibat al celor mici. Nu ştiu cît e de adevărat, cred că e, mai degrabă, tendinţa generală a omului de a-şi privi trecutul idealizîndu-l, ca pe o vîrstă de aur: „Noi eram mai buni“. Pe termen mai lung, modificările sînt însă vizibile: mai multă informație, dar mai puțin spirit critic, mai multă rapiditate în gîndire, dar o mai mică putere de concentrare, interes pentru imagini și mai puțin pentru cuvinte.

Devin elevii din ce în ce mai „tupeişti“?

Trebuie să definim mai întîi acest termen. În limba română există expresia „a fi mai cu moţ decît ceilalţi“. Apoi, preluată din limba franceză, „avoir du toupet“, referindu-se inițial la moţul de păr din frunte, am încetăţenit şi noi expresia „a avea tupeu“. Termenul are însă două componente: îndrăzneala, pe de o parte, şi excesul, pe de alta, „tradus“ prin obrăznicie. Am discutat cu elevii cum văd ei tupeul. Aceste două componente le disting şi ei, unii pun accentul pe îndrăzneală ca o portiţă pentru afirmare, ceilalţi pe impertinenţă. Aşa că unii aprobă tupeul, pentru că, susţin ei, trebuie să fii îndrăzneţ şi să-ţi spui punctul de vedere, dacă vrei să ai succes – succesul începînd cu vizibilitatea. Alţii îl resping pentru că îl văd ca pe un exces dăunător. Din punctul meu de vedere, dacă privim partea de îndrăzneală, care sigur că este mai mare acum decît în alte vremuri, nu e neapărat un lucru rău, ba chiar e bine că elevii nu se sfiesc să pună întrebări profesorului, este bine că îşi spun punctul de vedere, pe mine chiar mă bucură dacă mă contrazic, aducînd argumente valabile. Nu mi se pare nimic rău în faptul că un elev întreabă – desigur, civilizat – de ce a luat o notă şi eventual chiar o contestă argumentat, pentru că funcţia educativă a notei e să îi arate unde a ajuns cu pregătirea și ce mai are de făcut. Desigur, nu sînt de acord dacă, în loc de explicaţii, cere socoteală într-un mod agresiv. Atunci cînd este vorba despre manifestări de teribilism, fără argumente sau conţinut, avem de-a face cu latura negativă a tupeului.

Cum reacţionaţi în cazul unui elev tupeist, în sensul negativ?

Ca profesor trebuie să trasezi o graniţă, pentru că, dacă legitimezi tupeul, dai elevului o falsă impresie despre sine. Limita apare în momentul în care această afirmare a sinelui devine o formă de egoism şi o formă de dispreţ faţă de alţii. Este vorba despre aroganţă cînd persoana respectivă e convinsă, fără să aibă motive reale, că e superioară tuturor şi cînd comunicarea devine dificilă tocmai pentru că porneşte de la această premisă a superiorităţii, faţă de colegi şi faţă de profesori. Se erijează în cineva superior care are dreptul să facă orice. Nu putem accepta așa ceva. Și, mai ales, nu putem accepta sub nici o formă violența. Atîta vreme cît nu se ajunge la asemenea manifestări, schimbarea unor coduri de comportament poate fi înțeleasă, iar în anumite cazuri umorul este mai eficient decît moralizarea gravă.

Cum s-au schimbat codurile de comportament?

Schimbările nu sînt neapărat ceva negativ, cît timp la baza comportamentului rămîne respectul, chiar dacă acesta nu mai are formele de manifestare cu care eram obișnuiți. De exemplu, faptul că elevii nu mai așteaptă pauza ca să bea apă, dacă le este sete. La început mi s-a părut ciudat, dar acum am înţeles că este ceva firesc, ei nepercepînd aceste gesturi ca pe o  lipsă de respect. Dar dacă cineva respinge fără argumente punctul de vedere al celuilalt doar pentru că se crede „mai deştept“, acest lucru trebuie combătut.

Cum taxaţi aceste manifestări?

Încerc să le explic elevilor de ce e bine să recurgi la un anumit comportament şi nu la altul. Mi se pare important ca ei să înțeleagă, de exemplu, că nu trebuie să fumeze pentru a nu-și periclita sănătatea, și nu pentru a se supune unui articol de regulament. Le explic apoi faptul că în relaţiile interumane totul trebuie să pornească de la respectul reciproc, alt­fel nu poate exista un dialog constructiv. Nu pot cere cuiva să mă respecte dacă eu nu-l respect. Mi se pare esenţial să nu cer de la ei ce nu cer de la mine. Principalul semn de respect al profesorului față de clasă este să-și stăpînească bine materia și să se străduiască să realizeze lecții cu substanță și cît mai atractive. Dar există și altfel de exemple: chiar dacă, în general, nu se mai „poartă“ să-ţi saluţi profesorul cînd intră în clasă, prin ridicarea în picioare, eu îi îndemn s-o facă, nu numai ca semn de respect, ci şi ca o formulă care marchează mai bine momentul de trecere de la o activitate la alta: de la activităţile dispersate ale pauzei la concentrarea asupra unei activități comune. Încerc să le spun că nu e o cerinţă lipsită de sens sau de conţinut şi că nu e vorba despre vreo ambiţie personală. În oglindă, mă ridic și eu în picioare cînd stau de vorbă cu un elev sau cu o elevă, tocmai ca să înveţe că trebuie să ne respectăm unii pe alţii, iar respectul începe şi de la aceste mici gesturi de politețe.

Dar mai sînt valabile aceste coduri ale gestului mărunt într-o societate care, în disperarea de a reuşi prin datul din coate, uită de bunele maniere?

Nenorocirea începe de la faptul că ­mulţi dintre cei care se promovează astfel, fără a avea o substanţă reală, devin modele pentru tineri. Momente din acestea, de societate neaşezată, cu personaje care ies la suprafaţă nemeritat, au mai fost. În literatura interbelică apar ca personaje parveniți, oameni fără scrupule care devin foarte puternici. Diferenţa e că azi asemenea persoane sau glorii artificial create devin modele care se propagă rapid prin mass-media, cu aura pozitivă a succesului. L’enfant terrible nu mai e doar o imagine a rebeliunii adolescentine, a devenit un model de succes. Şi raportul tinerilor cu aspectul material s-a schimbat. Mulți consideră bunurile materiale ca foarte necesare, mai necesare decît planul spiritual, care e lăsat pe locul doi. Iar de aici se dezvoltă ambiţii şi nevoia de autopromovare, nu întotdeauna pe baze solide.

Tocmai pentru că este o societate în care timizii nu prea au succes, cum procedaţi dacă aveţi un elev timid?

Încerc să-i dau ocazii să se afirme. Am avut situaţii cînd elevii îmi spuneau că le e greu să răspundă oral, să vorbească în public. Pe de o parte, le-am dat mai mult probe scrise, pe de alta le-am propus să prezinte o carte, o temă pe care să o pregătească acasă. Am observat că atunci, dacă sînt încurajaţi, ajung să-şi dea drumul. Menirea unui profesor constă şi în a-şi face elevii să îşi descopere potenţialul şi valorile autentice, să-și cultive pasiunile.

Le insuflaţi, aşadar, acest tupeu pozitiv?

Termenul „tupeu“, în acest caz, mi se pare prea dur. Aş vrea să ne referim la curaj, la dorinţa de progres, de afirmare. Am auzit părinţi care spuneau că vor să‑şi înveţe copiii să aibă tupeu tocmai pentru că, în ziua de azi, nu poţi reuşi altfel. Esențial, pentru societatea viitorului, este ce sens atribuie ei acestui cuvînt și ce fel de reușită își doresc pentru copiii lor.

Cum le explicaţi elevilor dumneavoastră diferenţa dintre tupeul pozitiv şi cel negativ?

E greu de explicat de ce nu e de dorit să fii arogant într-un context social plin de oameni aroganţi care au succes. Limita este uneori greu de marcat. Încerc, la fel ca mulți alți profesori, să-i învăţ să fie liberi să se exprime, fără să exagereze, iar libertatea asta să vină pe o bază de autenticitate asumată. Ştiu că pare o picătură într-un ocean, dar sper ca această picătură să dezvolte cercuri concentrice.

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe