Reportaj despre mine însumi
● Uite, c-a murit reportajul de ziar, de teve. Cred că l-am omorît chiar eu. Aşa, pe nepusă masă. Fără să-mi dau seama. Ce mi-era mai drag în jurnalism cu mîna mea am spînzurat. Păi, da. Despre crima asta aş vrea să mărturisesc. N-am avut perseverenţă, n-am tras cu orice preţ să fiu asociat cu o vechitură, reportajul.
● Nu mai e nevoie de el? Lumea turuie la cafenea, la bere, pe Facebook, pe Twitter. Turuie întîmplări. Lumea vrea să se audă. N-are chef să asculte. Comodă ipostază.
● Poate am îmbătrînit şi mi se pare că nici un subiect nu mai este destul de mişto, de şocant. În fiecare săptămînă, măcar o dată îmi pun problema: ce bine ar fi să merg acolo, uite dincolo ar ieşi, uite ce-aş face. Şi apoi mă demobilizez: păi, ce să mai scriu eu ca să aducă vizualizări pe net, să rupă omul ziarul cînd îl ia? N-am ce. Televiziunile „dărîmă ochiul“ cu nuduri, crime, mărturii şocante, breaking news-uri. Mi-a murit organul ăla care mă ridica din pat şi mă punea la 3 dimineaţa pe tren. Inocenţă. Idealism.
● Curios. Nici amintirea lor nu mă mai încălzeşte. Trăiesc într-un prezent atît de fierbinte, încît îndepărtatul trecut nu mă ispiteşte, nu mă amăgeşte. Eram un reporter. Ei, şi? Prima oară, reportaj am făcut, aşa am intrat în presă. Ei, şi?
● Şi frica de video. Bă, ţine aparatul cum trebuie, de ce îţi tremură mîna?! Tu de ce nu filmezi strict ce trebuie?! Frica de video. Nu e timp de greşeli, nu mai este timp de încercări. Videoul haleşte. Video – ori eşti, ori nu eşti.
● Orice ins cu un telefon şi un cont de Facebook poate face treabă mai bună decît mine. Poză, trei cuvinte şi urcă pe net cea mai tare poveste din lume. Pînă ajung eu cu maşina, cu sentimentul, cu umoarea mea e prea tîrziu. Uite singurul protestatar din Baia de Arieş din recentele proteste. Îl ţineţi minte? Nu m-a aşteptat pe mine. Şi glasul ăla cu ecou într-un ceaun spunea totul.
● De fapt, mor de ciudă că nu mai pot să rezolv, jurnalistic vorbind, ecuaţia asta. Mi se par toate fără rost. Bine, dar abia am terminat o carte şi de reportaj: Lipscaniul ghid turistic şi de chefuri. Blocat în deprimare, în nemulţumire, în a mă plînge, nu văd că ce mi-e drag, drag mi-a rămas şi creşte, există, coabităm. Cum de puteam uita? Aha, ăsta cum l-am făcut? Pentru el nu mai eram bătrîn. Pentru Lipscaniul ăsta am ţinut camera video corect în mînă. Încă pot. Şi sîngele mi se urcă în cap şi-mi amintesc despre cum lucram la TVR şi nu puteam să mă adun pentru Lipscani. Şi iar îmi amintesc cînd am fost dat afară de la TVR, fără motiv, şi furia mi-o vărsam în Lipscani. Că furia pe frig e cuţit criminal, căci frig uscat n-am mai îndurat, ca cel din lunile de iarnă ale anului trecut, pozînd fiecare casă, dorind să stau pe străzi la fiece oră a Lipscaniului, să-i simt pulsul. Lipscaniul e cadavru dimineaţa. Prînzul îl prinde dezbrăcat şi alb la faţă. Apusul e ucigător. Numai noaptea îl învie. Şi au venit deznădejdile astea peste mine. Le-am trăit. I-am ascultat golul, murmurul, larma. Eram fantomă, zidurile mă cunoşteau. I-am citit cărţile. Tomuri pline de închipuiri, chinuri, Lipscaniul era de citit printre rînduri. Am mîncat, am băut, m-am făcut de-o burtă, am devenit dependent de vinul roşu în Lipscani. Beam-mîncam zilnic. Nu, nu era povestea Lipscaniului fără a fi povestea mea. Dar departe de zgomotul dement al prezentului, numai eu şi o felie din lumea asta mare. Lipscani? Eu. Eu. Reportajul era despre mine. În fiecare zi vizitam o crîşmă-două din Lipscani şi zăceam, miroseam, pustiam cu ochii locurile. Ăsta era reportaj şi nu-mi dădeam seama. Ce-i cu mine? Cum am putut scrie că a murit reportajul? Reportajele, sute chiar, ratate unele, realizate multe, duse la capăt toate, m-au ajutat acum să scriu unul într-un ritm pervers. Ochiul, limba, mirosurile întărîtate în atîtea rîpe, pe drumuri lungi şi obositoare s-au adunat spre triumful unei cărţi. Uite-l, reportajul, adunat din spaţii vaste străbătute altădată, azi mi-a devenit piele-blană să-mi dea căldura, siguranţa de a intui ce-i cu Lipscaniul ăsta de aici, uite-l, reportajele de altădată mi-au deschis apetitul nebun să privesc paharul-şniţelul Lipscaniului. Unele lucruri se mută în tine şi nu le vezi, cîrteşti că nu mai există. Reportajul s-a mutat în mine, mi s-a lipit de suflet „ca marca de scrisoare“. Scriu despre Lipscani, scriu despre mine. E desuet, e nemulţumit, e bătrîn, e trăncăneala chefliilor. Ca şi mine. A crescut în tihna şi neliniştea mea. I-am dat cuvintele, fibra, slăbiciunile mele. I-am dat imaginaţia şi mi-am dat seama de limitele ei. Şi am mai făcut ceva în Lipscani, ceea ce m-a făcut să uit. Am umblat anonim printr-un spaţiu în care e bine să fii văzut. Nu-i şi asta reportajul? Anonim, m-am lăsat dus de nas. Cum am făcut întotdeauna şi în cărţile mele despre puşcăriaşi şi despre blocul copilăriei mele. Reportajul l-am ucis eu? L-am închis în mine, l-am închis în cărţi. Adică, în acele obiecte care au multe pagini şi care au greutate şi care se ţin în mîini mai multe ore.
Foto: V. Dorolti