„Rentabilizarea” și „eficientizarea” științelor umaniste

Au trecut aproape 21 de ani de la sfîrşitul unui regim care, în plan cultural, îşi fixase ca ţintă distrugerea totală, sistematică şi durabilă a umanioarelor, a ştiinţelor „inexacte“, „speculative“, care lucrează suspect cu un material difuz, greu de definit şi evanescent: cuvîntul şi ideile care-i sînt asociate. Regimul comunist îşi îndeplinea planul la hectarele învăţămîntului de masă şi ale alfabetizării cincinale, multiplicînd pînă la saţietate promoţiile de ingineri la Politehnică, trecuţi în prealabil prin zecile, sutele de licee industriale ale patriei. Cei mai norocoşi şi mai învăţaţi reuşeau să intre la clasele de matematică-fizică, socotite deja treapta supremă a rafinării intelectuale a adolescenţilor. Chiar şi aceste clase deveneau păsări din ce în ce mai rare, pe măsură ce politica de culpabilizare a „intelectualilor“ devenea o afacere de masă din ce în ce mai gălăgioasă. Cît despre rarele clase de filologie-istorie, ele erau tolerate de obicei în licee cu specializare paralelă (de bază, dacă te uitai la numărul claselor de profil): industrie uşoară. Aşa s-a ajuns ca în Bucureşti, de pildă, în anul 1989, cînd am dat examenul de treapta I la fostul „Zoia Kosmodemianskaia“, actuala Şcoală Centrală, liceul pentru care optasem să fie unul dintre cele două de profil umanist din Capitală. 

Iar alegerea mea, sprijinită de părinţi, stîrnise deja valuri de uimire printre cunoştinţe, printre profesorii de la gimnaziu şi chiar în familie: toţi ne priveau ca pe nişte curioase exemplare socialmente suicidare. Ce vă trebuie literatură, limbi străine sau – culmea excentricităţii într-o lume care detesta orice ieşea din rînduri – latina? Nu-i frîngeţi copilului viitorul, daţi-l la matematică-fizică, apoi trimiteţi-l la Politehnică. Să ajungă om întreg. 

A venit decembrie 1989 şi cu el speranţa schimbării. Liceul „Zoia Kosmodemianskaia“ s-a numit, pentru cîteva luni, în timpul ministeriatului lui Mihai Şora, Liceul „Constantin Noica“. Apoi s-a profilat pe franceză şi s-a numit Şcoala Centrală „Jules Michelet“, astfel că onomastica bătrînei „Şcoli de fete“ bucureştene a început să vorbească despre straturile de istorie, mai vechi sau mai recente, care au trecut peste noi. Odată cu ele, se profila şi o reconsiderare a învăţămîntului umanist, iar pentru scurt timp, pasionaţii de filozofie, de limbi clasice, de istorie, de literatură nu au mai fost socialmente suspecţi – decît, poate, la mineriade. 

Nu a durat mult. Iar strategiile naţionale – şi europene – ale zilelor noastre amintesc îngrijorător de mult de politica antiumanistă a ultimilor ani Ceauşescu. Nu atît printr-o practică făţişă de descurajare a ştiinţelor umaniste, cît printr-un discurs care valorizează, din primul an de facultate şi chiar mai devreme, pînă la responsabilii cei mai bine plasaţi să fixeze direcţiile de dezvoltare ale învăţămîntului mediu şi superior, criteriile direct cuantificabile, economice, inginereşti. Cît produce un curs de anul I de istoria ideilor? Cît valorează şi ce impact economic are un curs despre modernitatea timpurie a secolului al XVII-lea? Prin ce studiu de fezabilitate ne putem da seama de eficacitatea economică a unui seminar despre Machiavelli? Cît mai valorează astăzi o cercetare postdoctorală despre ideile politice ale veacului al XIX-lea? Răspunsurile le primim – că sîntem cadre universitare sau cercetători – în maniere dintre cele mai surprinzătoare, brutale şi directe. Un moment „privilegiat“ este cel al sesiunii de examene, cînd realizezi că agresiunea inculturii, a agramatismului „fier de l’être“ şi a privirii condescendente către obstinaţia noastră, a cîtorva, de a mai crede în puterea ideilor sînt majoritare printre studenţi. Un alt moment este confruntarea cu atacul birocraţiei româneşti, acum ajunsă la faza de simbioză vicioasă cu birocraţia europeană. Universităţile şi institutele de cercetare s-au transformat în fabrici de rapoarte, destinate unor planuri din ce în ce mai ample de evaluare. Criteriile introduse sînt modificate din mers şi au, la origine, gîndirea şi instrumentele de măsură inginereşti. Eşti evaluat la metru sau la hectar, iar conţinutul contează din ce în ce mai puţin. 

Dacă ai ghinionul să fii şi fericitul posesor al unei burse de tip POSDRU, lucrurile devin şi mai interesante. Eşti obligat, prin contract, să asişti la seminarii suprarealiste de „formare transversală“, unde 10-20 de cercetători postdoctorali, în istorie sau ştiinţe politice, cu sute de ore de predare în amfiteatru şi zeci de conferinţe sau comunicări, sînt puşi în situaţia umilitoare de a înghiţi peroraţiile inepte ale unui „formator“ care îi învaţă cum să comunice, explicîndu-le (exemplul e real) că orice discurs „trebuie, indiferent de conţinutul subiectului prezentat, să lase impresia de nou, original şi proaspăt“. Ca detergentul Bonux.  

Iar exemplele ar putea continua. Din analiza lor ar putea ieşi o carte despre efectele devastatoare ale anihilării simţului ridicolului la „comunicatorii“ contemporani. Pînă la urmă, concluzia este însă una singură: recăderea ştiinţelor umaniste într-o zonă tolerată şi aşa-zis dusă în spate de disciplinele „rentabile“ va continua să producă generaţii de tineri marcaţi de lipsa reperelor culturale, a spiritului critic şi a discernămîntului. O armată de indivizi conformişti, mărginiţi şi autosuficienţi, ale căror performanţe le putem deja remarca adesea în spaţiul public românesc.

Raluca Alexandrescu este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice de la Universitatea din Bucureşti.