Remedii pentru mahmureala de cuvinte

Citisem mai de mult, nu mai ştiu pe unde, un studiu conform căruia în Franţa există mai mulţi scriitori decît cititori. Nu contează dacă studiul e serios, nici dacă el a fost realizat în Franţa sau în altă parte. Reţin doar ipoteza sau cazul ei mai general: că în lumea civilizată s-ar putea să fi fost deja atinsă o masă critică, înghesuită toată pe scenă, în timp ce, în sală, publicul e neglijabil. Acesta este noua stare nominală: există numeroşi psihologi care susţin că evitarea cu orice preţ a reţelelor sociale – adică să nu ai un cont pe Facebook – e un act excentric de recluziune. Şi s-ar putea să aibă dreptate: imunitatea la presiunea socială poate fi o virtute – sau o patologie, după caz.

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut şi codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul de tulburări ale formei gîndirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă şi e însoţită de o afectare a coerenţei, a firului logic al gîndirii. Verigile dintre idei sînt slăbite, se sare de la una la alta, uneori fără să mai fie detectabilă vreo legătură, şi nu se ajunge nicăieri, dincolo de pura beţie a vorbelor. Am fi tentaţi să postulăm o corelaţie inversă între cantitatea de cuvinte şi coerenţa ideilor, doar că există şi varianta patologică reciprocă: deficitul de cuvinte. Bradilalia, musitaţia, mutismul. Undeva, trebuie să existe un echilibru; psihiatria, însă, nu vă va spune unde să-l găsiţi pentru că ea se ocupă doar cu marile dezechilibre. Nici nu e de datoria ei să o facă. Psihiatria nu se va amesteca în vieţile noastre, decît dacă i-o cerem. Nici nu ştim dacă ideile sînt calul, iar gîndurile – călăreţul; lucrurile ar putea sta exact invers, sau, poate, cu totul altfel. Tot ce face lecţia psihiatriei e să presupunem că inflaţia vorbelor duce la sărăcia gîndurilor şi să ne temem profilactic de acest efect, fără să devenim dogmatici în temerile noastre.

Indiferent cum stau lucrurile, eu nu sînt în poziţie să ţin predici. Am o identitate virtuală de peste zece ani, un blog personal de vreo şapte, un alt blog – profesional –, cont pe Facebook cu mii de prieteni, şi faptul că dumneavoastră citiţi acum un text scris de mine îmi produce o satisfacţie existenţială, îmi consolidează eul. Pentru că sîntem la un început de lume, într-o eră preistorică în care a apărut un nou strat identitar – să îi zicem hiper-realitate, ca Baudrillard, deşi nu contează prea mult. Nu ar trebui nici să emit teorii neutre pe această temă – deja s-a scris enorm de mult. Înainte de hiper-realitatea lui Baudrillard, de imposibilitatea metanaraţiunii lui Lyotard – despre care am citit în facultate –, Borges inventase deja bibliotecile infinite. Şi mai înainte, Mallarmé – pe care îl citeam în adolescenţă pe bancă în parc – obosise de inflaţia străvechiului limbaj european şi căuta o limbă proaspătă, apropiată de origini. Şi mai înainte, Titu Maiorescu, despre care am învăţat în gimnaziu, scria cum că vorbele îmbată şi orice beţie produce, conform lui Cabanis, „debilitatea funcţiilor intelectuale şi înclinaţia către violenţă.“ Şi pe atunci nici măcar nu existau forumuri pe Internet şi comentarii în subsolul articolelor.

Problema nu e că ar fi o dovadă de aroganţă să mai spun ceva pe tema asta. La urma urmelor, aroganţa este modul nostru de a trăi şi subiectul nenumit al dosarului din această săptămînă. Aroganţa ca angoasă existenţială, sau – cum zicea un coleg de-al meu – narcisismul ca epidemie. Nu, problema e că orice text despre realitatea excesului de vorbe conţine, şi el, vorbe. Şi modifică în mod inerent realitatea despre care tratează. Încercînd să rezolvăm o problemă, sau măcar dacă problema există, o adîncim, într-o spirală vicioasă. Seamănă, în mod ciudat, cu spirala toxicomaniei: iluzia conform căreia mahmureala trece cu încă un păhărel.

Şi cum deja mă simt grizat de toate cuvintele de pînă acum, o să scriu în continuare de ce îmi place meseria mea.

Sînt psihiatru. Marea frumuseţe a meseriei mele sînt oamenii pe care îi cunosc. E o platitudine, dar una adevărată. Că psihiatrul întîlneşte doar „nebuni“ – adică oameni pe care nu ai vrea să-i cunoşti altminteri – e, în schimb, o platitudine falsă şi malignă, dar asta e o altă discuţie. Am întîlnit oameni remarcabil de frumoşi, mult mai mulţi decît dacă nu aş fi fost psihiatru. Nu e o chestiune de probabilitate statistică, adică a numărului şi a diversităţii persoanelor cu care vin în contact, ci e vorba de cazul particular al relaţiei pacient – psihiatru. Prima mea obligaţie profesională e să ascult. Să ascult, şi atît. Să asculţi presupune să încetezi să exişti, la un anumit nivel social, să renunţi să îţi impui identitatea în faţa celui din faţa ta. Mărturisesc, îmi e mult mai greu să ascult, în momentele în care nu sînt psihiatru. Dar la cabinet păţesc un fel de dedublare, sau de posesiune: persona psihiatrică preia frîiele. Măştile în stare să asculte nu sînt simple măşti, sînt produsul imaginaţiei colective a unei generaţii întregi de oameni. Din acest punct de vedere, nici măcar ascultarea psihiatrică nu e una totală şi pură, ea însăşi e o declaraţie modificatoare de realitate, ceea ce unii numesc transfer şi contratransfer, dar e mai mult decît reuşesc să fac în restul vieţii mele, saturat de cuvinte din toate părţile.

În romanul Ruşinea, Salman Rushdie scrie ceva despre medici, care m-a făcut să mă simt într-adevăr ruşinat. Zice că sîntem „voyeuri legitimi“. În felul lui mizantrop, are dreptate: există o mare satisfacţie în a asculta. Dar nu trebuie să ne limităm la doctori: să citeşti o carte bună e o formă similară de ascultare. În lumea noastră postmodernă, a fost deja stabilit că cititorii au acelaşi merit ca scriitorii. Şi că singurul lucru mai important decît cititul – nu, nu este scrisul – este recititul. Există egoism în ascultare, dar şi merit. Iar meritul primează: satisfacţia e doar recompensa evoluţionară a unui gest corect şi sănătos. Putem infera că este util şi valoros, pentru toată lumea şi pentru supravieţuirea speciei, să asculţi. Să faci parte din public. Să transcenzi limitele scenei.

Inflaţia de cuvinte, în absenţa cuiva care să le asculte, este însingurare. Cineva trebuie să asculte, pentru că altfel nimeni nu va mai şti ce merită să fie spus şi ce nu, iar raportul semnal – zgomot va deveni indeterminabil. Ceea ce înseamnă haos. Iar haosul produce anxietate. Iar anxietatea vă va aduce la mine la cabinet. Ca să nu mai fim singuri, însă, nu e suficient să căpătăm o audienţă. Trebuie să facem noi înşine parte din ea.

Dar nu cumva e prea tîrziu?

Dacă, într-adevăr, inflaţia cuvintelor e paralelă cu explozia consumerismului, acum, în plină criză economică, nu sîntem într-o criză a cuvintelor? Nu e falimentul vorbelor inevitabil? Vom putea să plătim toate creditele pe care le-am făcut, abuzînd de rezervele limbilor noastre? Cu alte cuvinte (mereu alte cuvinte), ne mai aparţine ceva din ce spunem? Şi dacă sîntem ce spunem, mai sîntem ceva?

Scriind acest text, sînt precum doctorul care îţi vorbeşte despre ravagiile tabagismului, trăgînd, în acelaşi timp, voluptuos dintr-o pipă. S-ar putea însă să nu conteze. I-am spus unei colege despre ideea directoare din text, a importanţei ascultării. Mi-a răspuns că a întîlnit-o deja, într-o reclamă la o reţea de telefonie mobilă. Dacă nici să ascultăm nu mai putem, fără să cumpărăm un produs, ce ne-ar mai rămîne de făcut?

O dată pe lună, susţin nişte cursuri. Adesea, mi se întîmplă să vorbesc trei-patru ore la rînd. E noapte cînd plec spre casă, pe bicicletă. Zgomotul oraşului e mai mic, răcoarea serii e plină de miresme care ziua stau ascunse, dar lucrul cu adevărat minunat este că eu însumi tac. Nu doar din gură, ci din tot sufletul şi din toată mintea. Aş vrea o pot face mai des. Dumneavoastră cînd aţi tăcut ultima dată?

Vlad Stroescu este psihiatru.