Religia artizanală
- argument -
Articolul lui Mary R. O’Neil din The Encyclopedia of Religion despre „superstiţie“ începe cu următoarea definiţie: „În context religios, e vorba de termenul folosit de un anumit grup, pentru a departaja credinţele sale legitime de aşa-numitele superstiţii ale altui grup. În sens neteologic, termenul se referă la credinţele unei culturi indigene, care persistă după introducerea unei noi culturi dominante.“ O definiţie care reuşeşte să capteze, în numai cîteva cuvinte, vastitatea inepuizabilă a fenomenului superstiţiei, fără să omită sensul peiorativ, discriminator, de „delict de credinţă“ al conceptului. Superstiţia rămîne, într-adevăr, în afara „sistemului“: religia o înfierează ca păgînă şi eretică, ştiinţa o consideră retrogradă şi bigotă, întocmai ca pe religie. Iar superstiţiosul e nefericitul care, fără să creadă în logica şi explicaţia de tip ştiinţific, nu beneficiază nici de consolările credinţei. Spre deosebire de ştiinţă, religia şi superstiţia iau deopotrivă în calcul existenţa unui „lumi de dincolo“. Dacă însă, pentru religie, lumea de apoi înseamnă finalitate, deschidere, perspectivă, superstiţia vede în ea un tărîm ameninţător al umbrelor, un infern de a cărui vecinătate apăsătoare înţelege să se ferească, cu un întreg arsenal de mijloace. Superstiţia e o „religie“ a imanenţei, care urmăreşte supravieţuirea acum şi aici, în pofida, şi nu în vederea vieţii de după moarte. Sufletul superstiţiei este frica (deisidaimonía gr. – frică de zei).
Proasta aşezare a superstiţiei e explicabilă şi din perspectiva luptei pentru străvechiul şi inepuizabilul capital de nesiguranţă şi inexplicabilitate al lumii, pe care religiile şi ştiinţa încearcă deopotrivă să-l gestioneze, să-l explice. În această bătălie, superstiţia e speculantul, îmbogăţitul de război detestat de părţile cobeligerante. Combaterea superstiţiilor a creat adesea situaţii insolite, cu ecou pînă în ziua de azi. În secolul al VI-lea, bunăoară, episcopul Martin de Braga a epurat numele zeilor păgîni din calendar, astfel încît portugheza a devenit singura limbă romanică în care zilele săptămînii poartă nume liturgice: segunda-feira („a doua liturghie“/luni), terça-feira (marţi), quarta-feira (miercuri) ş.a.m.d.
Stilistic, superstiţiile sînt alcătuiri inegale: amintesc, uneori, de formule magice şi trimit la texte sacre, sau par, alteori, simple avertizări grijulii – „La vreo fîntînă adîncă să nu te uiţi în fundul ei, căci ameţeşti şi cazi.“ – şi sfaturi gospodăreşti cu miză ultimă, fatală: „Să nu te uiţi la găină cînd ouă, că orbeşti.“, „Cînd dai cu mătura prin pat, îţi mor copiii.“ Vorbind de gospodărie, superstiţia poate fi definită şi ca „religie casnică“, ca versiune home made a practicilor religioase şi ştiinţifice, deopotrivă: prişniţe în loc de antibiotice, bătut în lemn în loc de tras clopotele.
Înclin să cred că suma superstiţiilor rămîne constantă în timp, chiar şi în vremuri relativ sigure, aşezate, dominate de „raţiune“. Şi mă gîndesc la cei pe care explicaţia directă, de bun simţ nu-i satisface niciodată: conspiraţioniştii. Ei văd în nebuloasă şi obscuritate marca plauzibilităţii, promisiunea adevărului. Iar, dacă vremurile nu le oferă suficiente temeri şi nesiguranţă, şi le fabrică singuri. Se pare că există o nevoie ancestrală de spaimă sau o voluptate a temerii: fiori, suspans, emoţie – este plăcere şi în teama de hazard.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU