Relevanţa jurnalistică şi blestemul hîrtiei

Dispariţia din piaţă a cîtorva ziare (Ziua, Cotidianul, Gardianul) şi scăderea de vînzări a altora (Jurnalul naţional, Evenimentul zilei, Gândul) au lansat pe spaţii mari discuţia despre „moartea presei scrise“. De fapt, e vorba de o tendinţă pe care specialiştii o cunoşteau. De ce merg lucrurile atît de prost? E hîrtia blestemată?

Cifrele de piaţă arată că necazul nu e acolo, ci într-altă zonă. Cel mai plîns dintre ziarele dispărute, Cotidianul, vindea în septembrie 2009 cam 5100 de exemplare pe număr. Adică mai puţin de jumătate din cele 11.467 de exemplare ale Dilemei vechi, o revistă apăsat elitistă, deci cu potenţial de vînzări mai mic. Ce înseamnă cele 5100 de exemplare vîndute? Echivalentul cifric al numărului de vizitatori unici, pe zi, ai unui blog de top din România. Cu alte cuvinte, un public pe care îl poate atinge un singur om, fără a cheltui o mulţime de bani pe hîrtie, redacţie, sediu şi toate celelalte care intră în structura publishing-ului pe hîrtie.

Criza presei scrise

Merită să mai dai bani pe tipar? Cazul Cotidianul pare a zice că nu, dar Biroul Român de Audit al Tirajelor (BRAT), de unde am luat cifrele de mai sus, ne prezintă şi situaţii contrare. În aceeaşi lună septembrie, Click!, tabloidul care a preluat poziţia numărul 1 de la Libertatea, anul trecut vindea 206.729 exemplare pe zi. Adică de vreo 40 de ori mai mult decît Cotidianul. Libertatea, liderul detronat, realiza şi el un frumuşel 178.574 de exemplare. La asta se adaugă Cancan, al treilea tabloid puternic apărut din 2007 încoace, cu aproape 80 de mii de exemplare. Cu alte cuvinte, presa cotidiană pe hîrtie se vinde. Ne raportăm din nou la septembrie 2009, fiindcă e ultima lună pentru care BRAT oferă rezultate, în care cotidienele centrale vindeau, în total, vreo 896 de mii de exemplare. În septembrie 2005, înaintea ofensivei media a lui Patriciu şi a lui Våntu (care a deţinut majoritatea publicaţiilor închise sau oferite angajaţilor în ultimele săptămîni), piaţa cotidienelor auditate, incluzînd ziarele sportive, economice şi un titlu maghiar, era de 749 de mii de exemplare. Cu alte cuvinte, în patru ani, septembrie vs septembrie, vînzările cotidienelor au crescut cu vreo 20%.

De unde impresia de parastas, atunci? Un mare proprietar român de media, Sorin Ovidiu Våntu, a decis că nu mai merită să ţină în viaţă cîteva titluri care nu vindeau mai mult de 15-20 de mii de exemplare la un loc. E ca şi cum ai scoate din priză aparatul de respiraţie asistată al unui muribund. Cu alte cuvinte, „criza presei scrise“ a devenit evidentă, dar în cazurile citate, e vorba de decese nominale. Gândul, de pildă, vindea în luna la care ne-am tot raportat cam 13.900 de exemplare. Evenimentul zilei, 31.600 de cópii. E vorba de ziare cu o istorie îndelungată sau aspiraţii mari, proporţionale doar cu panta descendentă a tirajelor. Altfel zis, raportat la populaţia de 21,6 milioane de locuitori a României, diferenţa dintre Gândul, care se mai tipăreşte, şi Cotidianul, care nu mai apare, e modică. Cam asta e perspectiva reală. De fapt, cotidienele zise „de calitate“, „de referinţă“ sau „serioase“ scad de multă vreme. Iar explicaţia nu e faptul că sînt tipărite.

Aşa ajungem la problema relevanţei jurnalistice, relevanţă pe care, curios, o găsim în tabloidele româneşti şi nu la „apostolii democraţiei“ din „marile“ ziare cu mai puţin de 50 de mii de exemplare vîndute pe zi. S-ar putea ca nici dvs., nici eu să nu citim Libertatea sau Cancan. Dar, aşa cum sînt, tabloidele româneşti se vînd bine. Cine le cumpără? Ar fi foarte simplu să exclamăm: „Naţie de tîmpiţi! Nu ne interesează decît Nikita şi Ion Dolănescu!“. Există însă şi un alt raţionament. Oricît s-au plimbat pe la TV, Dolănescu şi Nikita nu apar în Click! sau în Cancan cu aceleaşi lucruri pe care le-au spus sau făcut la televizor ieri.


Lucrurile se petrec mai curînd pe dos. De regulă, Cancan lansează o temă, celelalte tabloide o preiau, dar ea ajunge şi la Mădălin Ionescu sau la Cătălin Măruţă. Cu alte cuvinte, ziarele bulevardiere româneşti au relevanţă pentru că vin cu subiecte proprii, reale. Ce fac, între timp, ziariştii serioşi de la Evenimentul zilei sau de la Gândul?

Răspunsul e uşor de intuit şi pentru cititorul nespecialist: se uită la Realitatea TV. Sau pe HotNews.ro. Iau ştirile zilei şi le regurgitează în ziarul de mîine, neglijînd definiţia elementară a ştirii – un fapt nou sau nou revelat. Altfel spus, cele mai multe „capete de ziar“ din presa serioasă din România nu fac decît să apară cu „ştirea de ieri“. Căutaţi paginile I în format pdf, pe site-urile cotidienelor, şi vă veţi convinge că e aşa. Presa „de calitate“ din România este un fel de „ştirile de ieri“. Încremenită în proiect, ea vine, la o zi după, cu aceeaşi abordare, acelaşi titlu, acelaşi sumar ca Internetul sau televiziunile de ştiri de ieri.

Mai putem vorbi în astfel de condiţii de relevanţă democratică, rolul de a patra putere şi toate celelalte? Circul din campania prezidenţială şi jelania de la căpătîiul Cotidianului arată că presa clasică e încă o miză. Politicienii au manevrat-o şi au folosit-o ca trambulină de lansare pentru diferite scandaluri gen „Chirieac-SRS-ANI“ sau „Băsescu şi copilul“. Dar, atunci cînd nu dă „ştirile de ieri“ sau devine trambulină pentru petardele celor interesaţi, presa scrisă din România îşi gratulează cititorii cu tot felul de urlete partizane publicate în paginile de opinii sub numele de „editoriale“. Apostolii conştiinţei politice a României practică plini de aplomb iubirea de Băsescu şi ura de moguli – sau pe dos –, aşezîndu-se de bunăvoie într-o postură dizgraţioasă şi subalternă, iraţională şi suspectă. Probabil, componenta veroasă a acestei complicităţi dintre politic şi „liderii de opinie“ este mult sub suspiciunile referitoare la ziarişti cumpăraţi. E vorba de „convingeri“: mogulii sau politicienii care manevrează jurnalişti ar trebui să fie bătuţi în cap ca să cumpere şi să convertească editorialişti ostili. Au destui susţinători benevoli.

Moartea presei e simbolică

Aşa se face că moartea presei scrise e mai curînd una simbolică. E drept, criza economică a scăzut zdravăn veniturile din publicitate ale presei – poate la jumătate, nici unul dintre marile grupuri nu spune cu precizie cît. Dar cîte din „marile“ ziare ar fi mers bine într-un prezent paralel, în care veniturile din reclamă continuau să crească? Ar fi fost „jurnalismul de calitate“ românesc mai de calitate decît este azi? De fapt, criza şi explozia online-ului nu au făcut decît să accelereze mecanismul de triere a valorii intelectuale şi utilităţii publice a presei româneşti. Acum, lucrurile arată pe-alocuri dezolant. Să ne gîndim însă că în spaţiul virgin rămas ar putea apărea oameni şi „marfă“ cu adevărat relevantă. Dacă ziariştii de tabloid îşi cîştigă pîinea cinstit, vînzînd ceva care se caută, de ce n-ar putea face asta şi colegii lor cu pretenţii?