Relevanţa digitală
În ultimul weekend din iulie, cele mai creative minţi tinere din jurnalismul de revistă american s-au închis în redacţia celebrului blog de bîrfe Gawker şi au produs o revistă în 48 de ore. A fost al treilea număr al unui proiect început anul trecut, un experiment nu atît de viteză, cît de implicare a unei comunităţi.
Longshot Mag a anunţat încă de cîteva luni weekendul în care vor lucra. Chiar dacă s-au strîns cîţiva zeci de editori, graficieni şi corectori, ideea a fost de la bun început că vor construi revista folosind conţinut primit din întreaga lume, în acel weeknd. Au comunicat exclusiv prin Internet – în special prin Twitter. Tot prin Internet au strîns şi bani pentru producţie – cîteva mii de dolari adunaţi prin Kickstarter, o platformă online de strîngere de fonduri. Apoi, timp de cîteva săptămîni, au făcut o campanie de teasing, pentru tema numărului şi au anunţat că există locuri de congregare de la San Francisco la Copenhaga, unde cei care voiau să contribuie puteau să se strîngă şi să producă texte, ilustraţii sau fotografii. Pe 29 iulie au anunţat tema – datorie –, 24 de ore au primit materiale, iar pe 31 iulie erau gata cu designul şi corectura. Revista – dublată de o versiune radio – era gata de cumpărat prin Magcloud, un serviciu care stochează reviste şi alte publicaţii şi le tipăreşte şi trimite la comandă.
E o poveste optimistă, pentru că e o poveste despre creativitatea pe care o permite lumea digitală. E despre viteză, dar nu în sensul unei ştiri de două rînduri pe care te-ai luptat să o scuipi primul. Şi, poate cel mai important, e o dovadă că publicul, dacă i te adresezi cum trebuie şi dacă o faci prin reţelele sociale şi metodele care astăzi îi vin bine, va participa, crea şi chiar cumpăra.
Funcţia de creator de comunitate – pe care Longshot o îndeplineşte atît de bine – nu era pînă recent pe lista priorităţilor jurnaliştilor. Nici cea de agregator. Nici cea de curator. Internetul a făcut aceste funcţii indispensabile.
Am aflat asta experimentînd.
În aprilie 2009, alături de cîţiva colegi jurnalişti şi designeri, am început un proiect independent numit Decât o Revistă, o revistă centrată pe eseuri şi jurnalism narativ, forme care necesită documentare exhaustivă şi un proces îndelungat de scriere şi rescriere. La prima vedere, DoR era opusul erei digitale: texte lungi, cu suişuri şi coborîşuri narative, un pariu într-o lume despre care se spune că nu citeşte.
Ne-am decis s-o tipărim şi nu s-o livrăm pur şi simplu în PDF – nu pentru că nu ne place lumea digitală, ci pentru că o revistă are o dinamică de răsfoire şi o capacitate de a livra surpriză care n-au fost încă egalate online. Comunicarea însă, am desfăşurat-o online – în special prin Facebook. Nu ne-am făcut reclamă, cît am avut discuţii cu fanii, cărora le-am cerut idei, le-am arătat ce se întîmplă în spatele uşilor închise şi i-am făcut părtaşi la proces. Cînd a venit vremea pentru lansarea primului număr, în noiembrie 2009, s-au strîns peste 500 de oameni într-un club din Bucureşti.
Lucrurile au mers tot mai bine de atunci încolo. Varianta tipărită continuă să fie produsul nostru principal, dar lumea digitală e locul în care se strînge comunitatea – pe Facebook sînt deja peste 35.000 de fani. Ce am învăţat în aceşti doi ani sînt lecţii importante pentru toţi cei care se gîndesc la ce va face internetul din produsul lor:
- în primul rînd, nu mai poţi lucra într-o peşteră. Netul ne-a obişnuit cu transparenţă, implicare, viteză în comunicare. Dacă produsul tău e opac şi divorţat de interesele unei comunităţi, n-o să intereseze prea multă lume;
- forma de livrare e importantă. Mulţi ne-au întrebat la început de ce insistăm să apărem pe hîrtie – „printul moare“, ni s-a repetat. Da, printul prost făcut, cel pe care nu merită să-l colecţionezi, o să moară. DoR e însă un obiect de colecţie şi cititorii noştri îl pun bine deoparte (mai ales că se împrumută şi se fură);
- forma de livrare nu e totul. Nu ne aşteptăm să fim citiţi doar pentru că ne-am tipărit. Comunitatea digitală e formată din mii de oameni care poate n-au văzut niciodată revista tipărită. ADN-ul unei publicaţii – în cazul nostru dorinţa de a explica România modernă şi nevoia de a face jurnalism sub formă de poveste – trebuie să se regăsească şi-n online. (Fie că e vorba de reţele sociale, conţinut creat exclusiv pentru net sau alte produse);
- inovaţia depinde şi de factori externi. DoR poate fi răsfoită integral pe o platformă numită ISSUU, iar PDF-uri din fiecare număr pot fi plătite prin PayPal şi ulterior descărcate. Nu e mare lucru; nu e încă versiunea de iPad. N-am vrut să încărcăm fiecare articol din fiecare număr pe site, pentru că experienţa de citire a unei reviste e diferită. Dar n-am ajuns încă pe iPad, pentru că oricît de mulţi programatori am avea în România, încă n-am găsit unii care să cunoască şi să fie interesaţi de dinamica de citire, de cum se îmbină designul cu funcţionalitatea, de cum valorifici conţinutul. (Vom face totuşi un experiment în toamnă).
- inovaţia editorială depinde şi de sistemele de plată. Continui să cred că dacă produci conţinut de calitate, o să-l poţi vinde. Doar că trebuie să te ajute şi sistemele de plată, care în România sînt greoaie şi deficitare. Unde e one-click buy-ul lui Amazon sau iTunes? Dar micro-plăţile – cele care le-au permis celor de la Longshot să strîngă banii de producţie?
Se poate filozofa la infinit despre dinamica dintre Internet şi presă, despre cum vom consuma informaţie digitală şi dacă vom plăti pentru ea. Eu am ales să mă refer la produse care nu vor face rabat de la calitate, produse care construiesc comunităţi fără de care n-ar putea să se susţină.
Nu cred că Internetul va omorî aceste forme de creativitate şi nici jurnalismul de formă lungă pe care noi ne străduim să-l împachetăm în DoR. O mulţime de proiecte inovative de afară – cum ar fi The Atavist sau Byliner.com – dovedesc că jurnalismul de profunzime şi onlineul fac casă bună. Şi mai mult, că oamenii citesc şi plătesc pentru ce citesc dacă experienţa a fost onestă, emoţionantă şi relevantă pentru vieţile pe care le duc. Dacă rezolvăm ecuaţia relevanţei, vom fi citiţi – indiferent de suportul de livrare. Dacă nu, probabil că ne merităm imaginea de pagini îngălbenite şi neinteresante.
Cristian Lupşa este editor la Decât o Revistă
Foto: C. Bănică