Relaţiile româno-franceze în vremea lui Ceauşescu

23 mai 2012   Tema săptămînii

După decembrie 1989, relaţiile postbelice dintre România comunistă şi Franţa au fost puse în discuţie mai degrabă de unele personalităţi sau personaje care au trăit epoca, în lipsa unor surse obiective de documentare. Pînă la viitoarele studii posibile despre relaţiile României comuniste cu Franţa condusă de Georges Pompidou şi de Valéry Giscard d’Estaing în anii ’70 sau de François Mitterrand în anii ’80, ne permitem să facem o trecere în revistă a modului în care s-au desfăşurat legăturile Franţei cu România în perioada ulterioară vizitei lui De Gaulle la Bucureşti, din 1968.

Bunele relaţii româno-franceze, consolidate în timpul preşedinţiei lui Charles de Gaulle, s-au aflat sub aceleaşi auspicii şi în timpul cît Franţa l-a avut în fruntea ei pe Georges Pompidou, cu care, de altfel, Nicolae Ceauşescu s-a şi întîlnit la Paris în 1970, ca urmare a invitaţiei lansate de către De Gaulle, cu doi ani în urmă, la sfîrşitul vizitei sale din România. În schimb, venirea la putere a liberalului Valéry Giscard d’Estaing va aduce o înrăutăţire a raporturilor Bucureşti-Paris. Se poate spune că din acest moment relaţiile comuniştilor cu Franţa au oscilat în funcţie de nevoile de legitimare a regimului sau de interese economice. În a doua parte a anilor ’70, Franţa devine din ce în ce mai incomodă, mai ales după ce intelectualitatea de stînga renunţă la visul comunist şi începe să critice deschis erorile sistemului.

Un martor-cheie al acestei epoci, fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, a oferit în decursul ultimilor ani, în mass-media românească, o serie de relatări picante ale desfăşurării raporturilor dintre cele două ţări în anii ’70-’80. „Cînd am ajuns ministru de Externe (28 martie 1978), în aprilie m-am dus în Franţa. Am avut o misiune foarte grea: să-l conving pe Giscard d’Estaing să facă o vizită în România ca răspuns la vizita pe care o făcuse Ceauşescu în timpul lui Pompidou“ (interviu în Jurnalul naţional din 8 februarie 2008, din ediţia dedicată relaţiilor româno-franceze cu ocazia vizitei preşedintelui Nicolas Sarkozy în România). După o serie de tergiversări, preşedintele francez a vizitat în cele din urmă România (8-10 martie 1979), prilej cu care s-au semnat mai multe acorduri economice care au dus la dublarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări. În această perioadă a continuat în România construcţia la Ghimbav a elicopterelor sub licenţă franceză şi a început fabricarea unui nou autoturism românesc, Oltcit, în a cărui linie de construcţie, la uzinele din Craiova, partea română a investit la acea vreme, după relatări, peste 1 miliard de dolari. De asemenea, vizita lui D’Estaing la Bucureşti a avut drept consecinţă favorabilă, tot după relatările lui Ştefan Andrei, întărirea contactelor economice ale României cu Piaţa Comună Europeană (pentru care România devenise un partener serios încă de la începutul anilor ’70) sau cu unele state africane, foste colonii franceze, în viaţa cărora Franţa juca un rol strategic.

Vizita lui d’Estaing în România a avut un echivalent în vizita lui Ceauşescu în Franţa în 1980, considerată a fi fost un eşec diplomatic şi începutul rupturii colaborării multiple dintre cele două ţări. Venirea la putere în 1981 a socialistului François Mitterrand va arunca Bucureştiul şi Parisul într-un soi de conflict mocnit care va dura pînă în decembrie ’89. Dar care a fost cauza a acestei atitudini distante pe care Mitterrand a cultivat-o faţă de România? Există unele relatări cu privire la nemulţumirea faţă de modul în care românii l-au sprijinit în ascensiunea sa la şefia Franţei. Conform a cel puţin două surse care au fost implicate în acea conjunctură, în 1981, în plină campanie electorală pentru preşedinţia Franţei, cînd se prefigura deja în sondaje o victorie a lui Mitterrand contra lui Giscard, socialiştii francezi au cerut sprijin financiar, prin reprezentanţii diplomatici de la Paris, ţărilor comuniste din Est. Mircea Mitran, ambasadorul la acea epocă în Franţa, relatează că „pe la începutul lui februarie s-a prezentat la ambasada României un om apropiat al lui Mitterrand, cu următorul mesaj: «Avem informaţii că putem cîştiga alegerile prezidenţiale cu aproape 60% din votul popular. Sîntem însă într-o mare dificultate financiară, nu mai avem cum să plătim deplasările lui Mitterrand şi ale celorlalţi colaboratori în campania electorală. De aceea, camaradul Mitterrand vă roagă să transmiteţi camaradului Ceauşescu rugămintea de a ne ajuta. Orice sumă ne-aţi putea oferi vă va fi înapoiată înzecit de îndată ce vom lua puterea»“. Însă România a dat o sumă infimă drept ajutor electoral, în comparaţie cu alte ţări socialiste vecine: 62.000 de dolari. Rezultatul a fost că „primul demnitar străin invitat de Mitterrand cînd a ajuns preşedinte a fost János Kádár, prima vizită în străinătate a lui Mitterrand ca preşedinte a fost la Budapesta. (…) În schimb, Mitterrand a făcut tot ce a putut pentru discreditarea şi izolarea lui Ceauşescu şi a patronat spectacolul privind aşa-zisa răpire a lui Paul Goma de către Securitatea română“ (Mircea Mitran, „Însemnări de ambasador – Mitterrand îi cere bani lui Ceauşescu“, în revista Historia, nr. 47, noiembrie 2005, p. 37).

La răcirea atmosferei dintre Paris şi Bucureşti au mai contribuit şi două scandaluri politico-diplomatice care au avut răsunet în epocă, cu consecinţe grave la momentul respectiv. Primul dintre ele l-a avut drept protagonist pe Mihai Caraman, un spion român (rezident al Securităţii Române la ambasada României), a cărui deconspirare în 1969 a fost cauza amînării vizitei de răspuns a lui Ceauşescu în Franţa la vizita lui De Gaulle din 1968. Mihai Caraman a fost expulzat pentru motivul de a fi înfiinţat şi condus, timp de 11 ani, o puternică reţea de spioni, ce avea drept scop adunarea de date legate, în special, de activitatea NATO. Reţeaua românească de spionaj a fost însă dezvăluită de unul dintre subordonaţii lui Caraman, fapt care a dus la expulzarea agentului DIE şi la judecarea, în 1971, a colaboratorilor lui francezi de către Curtea de Siguranţă a Statului (Cour de Sûreté de l’État). După acest episod, Mihai Caraman şi-a continuat activitatea în România, ajungînd imediat după 1990 şeful Direcţiei de Informaţii Externe.

Un alt scandal care a îngheţat relaţiile româno-franceze pînă în 1989 a fost afacerea Matei Haiducu-Virgil Tănase din 1982. A fost, de fapt, un fel de război al serviciilor secrete române şi franceze în care a fost pînă la urmă implicată în mod public şi imaginea preşedintelui Mitterrand. Ofiţerul Matei Pavel Haiducu (alias Mathieu Forrestier), agent ilegal în Franţa, „plantat“ la o societate industrială cu scopuri de spionaj economic, a făcut o serie de declaraţii publice senzaţionale referitoare la misiunea sa de asasinare a doua personaje incomode lui Ceauşescu – scriitorii Paul Goma şi Virgil Tănase. Pus de acord cu aceştia, Haiducu le-a divulgat misiunea sa celor de la DST (contrainformaţiile franceze) şi împreună cu ei a pus la cale un plan de intoxicare, bazîndu-se pe promisiunea că va primi protecţie oficială. La nivel diplomatic, dar şi al serviciilor secrete, operaţiunea a declanşat un scurt război rece între cele două state. Impactul acestui scandal va fi deosebit de puternic pentru următorii ani de regim Ceauşescu în relaţia cu Franţa: amînarea vizitei preşedintelui Franţei în România, eşecul cooperării în cadrul Societăţii mixte româno-franceze Oltcit de producţie a autoturismelor; ambasadorii propuşi de România în Franţa nu mai primesc cu uşurinţă agrementul; ambasada Franţei la Bucureşti devine tot mai activă în componentele ei de legătură cu serviciile secrete. Perioada respectivă şi unele aspecte ale manifestării crizei profunde care a caracterizat-o în planul relaţiilor româno-franceze au fost evocate, printre altele, în cartea de memorii Sfîrşitul lui Ceauşescu, a fostului ambasador francez la Bucureşti între 1987-1990, Jean-Marie Le Breton, apărută în 1997 la editura bucureşteană Cavallioti. De-a lungul ultimilor ani ai regimului comunist, Mitterrand critica din ce în ce mai dur politica lui Ceauşescu, iar Parisul se solidariza în mod deschis cu mişcările interne de protest ale unor personalităţi din România sau cu numele importante ale exilului românesc din Franţa.

S-au vehiculat pînă în prezent o serie de păreri cu privire la implicarea franceză în căderea lui Ceauşescu sau în dirijarea din umbră a raporturilor obscure de forţe care au zguduit Bucureştiul în zilele imediate lui 22 decembrie. Însă lipsa unui adevăr de sinteză asupra Revoluţiei din ’89 nu poate demonstra (deocamdată!) cît de obiectivă ar fi cercetarea acestei teorii conspirative privind implicarea unor servicii secrete occidentale (printre care şi cele franceze) în „logistica“ schimbărilor din România. Am putea conchide astfel că acest „deceniu obscur“ al relaţiilor româno-franceze se încheie odată cu instalarea noului regim în România, schimbare pe care Franţa a salutat-o şi a mediatizat-o intens încă de la începutul său. Dincolo de poziţia deloc de neglijat a României în sistemul internaţional al ţărilor francofone sau de intensa mediatizare a afinităţilor culturale dintre cele două naţiuni, Franţa a avut în ultimele două decenii şi un alt rol pentru ţara noastră, susţinînd integrarea României în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euroatlantice. 

Florin Chivoci
este profesor de istorie la Liceul „Constantin Brâncuşi“ din Piteşti şi absolvent al unui master de studii europene.

Foto: L. Muntean

Mai multe