Reinventarea compasiunii?

Cam o dată pe an, România experimentează inundaţii. Un val de compasiune se adaugă atunci mulţimii de jurnalişti şi politicieni care năpădesc satele inundate. Se organizează campanii de donaţii, unele televizate, sînt colectate ajutoare, sînt trimise la faţa locului alimente, îmbrăcăminte, corturi, materiale de construcţii. Unii dintre cei ce se implică sînt mînaţi de spirit civic şi solidaritate, alţii de compasiune, alţii o fac pentru a vedea lumea că o fac. Pot exista, evident, şi alte motivaţii. Indiferent de motivul ce le determină, toate aceste ajutoare sînt parte a modului în care societatea are grijă de ea însăşi. Cel mai adesea, opinia publică pare a declara compasiunea ca motor principal al sprijinirii celor aflaţi în nevoie. Funcţionează însă acelaşi principiu în afara situaţiilor de criză majoră? Sînt, de exemplu, ajutaţi sistematic cei aflaţi în nevoie cronică? Apare compasiunea oare doar atunci cînd gestul de solidaritate este televizat, fără a se regăsi într-o caritate permanentă? Răspunsurile categorice la astfel de întrebări sînt greu de găsit, iar generalizările sînt mai degrabă mincinoase. O scurtă privire asupra compasiunii poate aduce însă oarece lumină asupra chestiunii. INSTRUMENTE VECHI, DAR MEREU NOI În societăţile contemporane, ajutorarea celor aflaţi în nevoie este în bună măsură instituţionalizată. Ea se desfăşoară formal prin plata de impozite, o parte din acestea fiind ulterior redistribuite de autorităţi către cei aflaţi în nevoie. În trecut alte instanţe îndeplineau acelaşi rol, fie că era vorba de seniorul local, de obşte sau de biserici şi, mai tîrziu, de spitale. Tradiţia respectivă era mai bine împămîntenită în ţările catolice şi protestante, însă era prezentă şi la noi. Existau de asemenea forme de ajutorare care depăşeau cadrele formale şi care ţineau de solidaritatea socială, de întrajutorarea celor care se cunoşteau unii cu alţii, adică în interiorul întregii comunităţi. Acestea s-au transformat astăzi, o parte a solidarităţii sociale manifestîndu-se prin asociaţii caritabile, însă sînt relativ frecvente şi actele individuale de ajutorare a unor necunoscuţi săraci, fie aflaţi într-o nevoie acută - sinistraţii, de exemplu -, dar şi faţă de cei ce prezintă probleme cronicizate, precum cerşetorii. Întrajutorarea, caritatea sînt elemente acţionale ale aceluiaşi mix al redistribuirii resurselor către cei aflaţi în nevoie. În spatele lor stau în principal motivaţiile date de solidaritate şi compasiune. Limita dintre cele două este însă dificil, dacă nu imposibil de precizat. Este greu de spus în ce măsură sprijinirea unor sinistraţi vine din solidaritate sau din milă. Cel mai probabil motivele nu sînt exclusive, ci se îmbină în generarea unei acţiuni de ajutorare. La extrem, compasiunea presupune părerea de rău, regretul că alţi oameni au fost loviţi de nenorocire. Solidaritatea presupune percepţia acestei nenorociri ca fiind una proprie unui corp social căruia îi aparţii şi care, prin urmare, te afectează în mod direct. Diferenţa este dintre a fi spectator la dezastru şi a privi lucrurile din afara lor şi a fi parte a celor loviţi de nevoi, chiar dacă nu eşti afectat în mod direct. Distincţia este evident una care ţine mai degrabă de post-raţionalizare. Este greu să separi cele două componente, să evaluezi în ce măsură ele se combină în cazul fiecărui individ în parte. O posibilă cale de a evalua importanţa compasiunii în raport cu cea a solidarităţii în generarea acţiunilor de ajutorare este observarea inegalităţilor existente în societate. O societate puternic inegală, cu diferenţe mari între centru şi periferie, între categorii salariale, grupuri etnice, religioase sau de orice alt fel, va tinde să fie mai puţin solidară, mai puţin coezivă. Într-o astfel de societate rolul compasiunii va fi probabil mai mare decît cel al solidarităţii, iar acţiunile de întrajutorare vor apărea mai ales în situaţii extreme, precum dezastrele naturale. COMPASIUNE REALĂ SAU MARKETINGUL IMAGINII PUBLICE? De ce să dau? Aceasta este întrebarea ridicată adesea atunci cînd te confrunţi cu cerşetori, cu oameni săraci, suferinzi, cu cei afectaţi de un dezastru sau altul. Privind la alţii, etichetezi gesturile lor ca venind din milă, solidaritate, consum ostentativ, urmărirea unor interese de imagine, presiunea societăţii, nevoia de a compensa greşeli trecute etc. Motivele nu sînt exclusive, însă sînt etichetate adesea global, drept compasiune. Ce stă însă oare în spatele compasiunii? Este ea reală? Nu cumva e vorba de altceva? Sînt întrebări care apar mereu şi le observăm în discuţiile din spaţiul public. Auzim prietenii formulînd astfel de suspiciuni, cum că în spatele gestului nu-ştiu-cărui cunoscut stă de fapt nevoia de a fi văzut drept o persoană cu suflet mare, în fapt el urmărind doar interese meschine. Vedem în presă acuze voalate sau directe că inundaţiile, incendiile sau alte dezastre sînt un bun prilej pentru a cosmetiza imaginea publică prin băi de mulţime şi teledonuri. Este probabil ca multe dintre persoanele publice să îmbine compasiunea cu nevoile de marketing în participarea la acţiuni caritabile. Sînt suspiciuni fireşti într-o societate marcată de încredere redusă în oameni, în care pînă şi cei care se află în cercul de apropiaţi sînt priviţi cu suspiciune. Pe de altă parte, o societate a dublei morale ("una spun, alta fac" sau "spun cum se zice că e bine, fac cum cred eu că trebuie") este firesc să fie marcată de suspiciuni în ce priveşte motivaţia fiecărui gest. România este o astfel de societate. Încrederea în oameni este redusă, dubla morală a fost norma socială fundamentală supravieţuirii în timpul regimului comunist şi încă poate fi regăsită aproape pretutindeni. Este probabil ca multe dintre persoanele publice să îmbine compasiunea cu nevoile de marketing în participarea la acţiuni caritabile. În plus, în cazul celor cu o personalitate demonstrativă, compasiunea, deşi prezentă, lasă adesea mai mult spaţiu consumului ostentativ: "dau ca să vă arăt că am şi că sînt bun la suflet"! Indiferent de structura cauzelor care conduc către compasiunea declarată, aceasta există şi se manifestă public, mai ales în situaţii de criză, prin acţiuni de caritate. Norma socială în vigoare este în mod evident cea a ajutorării semenilor, şi o bună parte a societăţii o respectă. Acesta poate fi un element care marchează existenţa premiselor solidarităţii sociale. Rămîne însă de văzut care ar fi acea parte a societăţii care manifestă mai multă compasiune faţă de cei aflaţi în nevoie şi dacă ea este în realitate predispusă către solidaritate. Unul dintre stereotipurile adesea repetate în spaţiul public este legat de faptul că doar "oamenii simpli" îşi păstrează cu adevărat umanitatea, fiind între altele şi cei care se implică în ajutorarea celor aflaţi în nevoie. Abordarea mi se pare păguboasă prin ierarhizarea implicită a societăţii în oameni importanţi şi restul, de parcă nu toţi oamenii ar fi la fel de "simpli". Dincolo de aceasta, să notăm că stereotipul în sine este unul care nu se prea verifică în realitate. Aşa cum spuneam, solidaritatea şi compasiunea sînt vizibile mai ales prin manifestările lor, prin acţiunile de întrajutorare, de caritate. În orice societate, iar România este departe de a face excepţie de la regulă, cei care se implică mai frecvent în astfel de acţiuni sînt cei care au cu ce ajuta, cu alte cuvinte cei care dispun de resurse materiale şi financiare, cei care dispun de timp, cei care se află în poziţia în care pot mobiliza resursele celorlalţi. Practic, între cei care manifestă compasiune faţă de ceilalţi nu sînt neapărat săraci, bogaţi, şefi sau subordonaţi. Regăsim oameni care îşi ajută semenii în toate categoriile, în mod egal, însă contribuţia fiecăruia este condiţionată de resursele disponibile pentru a putea ajuta. COMPASIUNEA LA ROMÂNII DE AZI România este departe de a fi o societate perfectă. Majoritatea populaţiei se autopercepe a fi într-o nevoie cronică, cauzată de autodefinirea ca aflîndu-se dacă nu în sărăcie, atunci la marginea ei. În aceste condiţii, pentru fiecare în parte este mai degrabă firesc să fie compătimit şi ajutat, decît să se implice în acţiuni de întrajutorare. În momentele de dezastru lucrurile se schimbă, atunci devenind evident că alţii sînt mai amărîţi decît ceilalţi, fiind afectaţi de urgie. Altfel însă sîntem unul dintre principalii furnizori europeni de cerşetori, care stau la colţ de stradă cu mîna întinsă, solicitînd ajutorul şi compasiunea trecătorilor. Nu este nimic nou în astfel de comportamente, iar o privire atentă poate vedea similitudini între Anglia descrisă de Dickens în Oliver Twist şi România din Filantropica lui Nae Caranfil. Prezenţa cerşetorilor nu este un efect al milostiveniei trecătorilor, ci unul al sărăciei şi slabei capacităţi redistributorii la nivelul societăţii. Ultima jumătate de secol a adus în Europa idei noi despre întrajutorare, care contribuie în mod subtil la reinventarea compasiunii şi deturnarea ei către solidaritate. Este vorba mai ales de prevenirea situaţiilor de criză şi de schimbarea tipului de ajutor adresat celor aflaţi în nevoie. Implicarea societăţii tinde să fie din ce în ce mai mult non-financiară, de creştere a capacităţii celor aflaţi în situaţii de risc să evite apariţia acestor riscuri, să fie capabili să se ajute singuri, să se integreze în societate, în reţele extinse de întrajutorare. Astfel de reţele străbat societatea, crescîndu-i nivelul de solidaritate. Cei afectaţi de nevoi sînt în fapt membri ai aceluiaşi corp social, astfel că sensul compasiunii este un pic modificat. A-ţi fi milă de cineva începe a însemna să îţi fie milă de tine însuţi. Nenorocirile nu sînt lucruri care privesc străini aflaţi în aceeaşi societate cu tine, ci sînt intrinseci propriei vieţi. Compasiunea există, însă este dublată de o părere de rău care te include în cercul celor loviţi de dezastru. Este posibil ca România să tindă către acelaşi tip de raport compasiune-solidaritate către care par a se îndrepta alte ţări europene. Aceasta însă este greu de crezut că se va realiza într-o societate marcată de inegalităţi mari de venit, care pot afecta solidaritatea socială. Iar România pare a fi optat momentan pentru creşterea continuă a inegalităţilor.