Reîntoarcere la drept: despre dreptatea pierdută a Europei

Filozoful francez al dreptului Alain Renaut spunea într-o carte apărută în anii ’90 că, după căderea comunismului, apare o mare oportunitate pentru Europa, atît în Vest, cît şi în Est, să se întoarcă la drept. El se referea la atacurile care au existat asupra statului de drept în Europa de Est din partea regimurilor comuniste, dar se referea în acelaşi timp şi la atacurile care au existat asupra statului de drept şi drepturilor omului în Europa de Vest, în special după faimosul an 1968. Renaut vorbeşte despre reîntoarcerea la drept vorbind, de fapt, despre reîntoarcerea la drepturile omului. (...) Această idee a lui Renaut nu a fost foarte mult preluată nici de comentatorii din Vest, nici de comentatorii din Est. Aşa cum ştim foarte bine, au existat foarte multe ezitări în Europa de Vest în ceea ce priveşte cunoaşterea situaţiei reale a statului de drept în Europa de Est. (...) Cînd Comisia Europeană a stabilit criteriile de la Copenhaga, s-a gîndit că pentru aderarea la UE sînt necesare doar simpla democrație electorală şi respectarea drepturilor minorităţilor. Statul de drept nu apare printre aceste criterii de aderare și nu exista nici o referire la Justiţie pentru că nu exista în Vest o cunoaştere a realităţilor şi istoriei dreptului din Europa de Est. A fost o greşeală fundamentală care astăzi, desigur tîrziu, este recunoscută. (...) Astfel, astăzi ne confruntăm cu consecințele acestei greșeli și ale acestei ignoranțe. Situația statului de drept, în special în ţări ca Polonia şi Ungaria, este dramatică și, în ciuda multiplelor măsuri care s-au luat deja, a activării tuturor mecanismelor fezabile, vedem că se deteriorează. Firesc, ne punem întrebarea de ce se întîmplă aceste lucruri, de ce aceste atacuri la adresa sistemului judiciar. (...)

O altă iluzie a Comisiei Europene a anilor ’90, care a mai durat şi în anii 2000 şi poate mai persistă şi astăzi, este aceea a diferenţei dintre Europa Centrală şi Europa de Est. Chiar există o diferenţă majoră între Europa Centrală şi Europa de Est? Cînd vedem situaţia politică din Polonia, din Ungaria şi chiar din Republica Cehă, ne mai punem problema unei comparaţii între istoria intelectuală a României şi cea a Cehiei sau Poloniei? Mai discutăm diferența dintre influenţa lui Noica asupra intelectualilor români și cea a lui Patočka asupra intelectualilor cehi, influență care a dus la Carta 77? Unde mai este astăzi Havel în Republica Cehă? Unde mai este astăzi spiritul acelei disidenţe în toată Europa Centrală? Nu cumva acest curent a fost mai degrabă marginal? (...)

Astăzi e sigur că, alături de democraţie şi drepturile omului, statul de drept este unul dintre idealurile moralităţii politice moderne. Atunci cînd executivului i se reproşează vreo acţiune se vorbeşte adesea despre statul de drept, întocmai ca un etalon pentru legitimitatea politică. În acelaşi timp, statul de drept este văzut ca o idee fragilă, dar esenţială și este invocat în cazul măsurilor arbitrare sau opresive pe care un guvern le-ar putea lua sau în cazul în care se încearcă ocolirea normelor procedurale sau constituţionale.

Unul dintre cei mai cunoscuți filozofi ai dreptului care încearcă să dea o nouă definiție nu doar statului de drept, ci prin asta dreptului însuși este profesorul Jeremy Waldron, de la New York University, cumva asemenea lui Renaut în sensul că nici el nu rămîne în tradiția, altfel respectabilă, a filozofiei analitice a dreptului, ci se raportează masiv și la filozofia politică. Asociindu-se cumva cu Lon Fuller, pe care unii îl văd mai degrabă ca pe un apropiat de dreptul natural și care spunea că „claritatea, stabilitatea şi consistenţa legii sînt extrem de importante pentru statul de drept“, Waldron – care se definește singur ca pozitivist, deși e un pozitivist diferit de un clasic, precum Austin – adaugă că tribunalele şi Curțile de Justiție sînt la fel de importante pentru statul de drept ca şi legile. Și o să spunem: păi, trebuia să vină un profesor de filozofia dreptului din America să ne spună acest lucru? Noi ştim că existenţa tribunalelor este importantă pentru statul de drept! Dar oare de cînd ştim acest lucru? Trebuie să spunem că, în filozofia dreptului, aceste idei au apărut foarte recent. Pentru un filozof contemporan ca Joseph Raz, rostul statului de drept este să minimizeze pericolul de abuz care apare odată cu legile așa că, pentru Raz, ca să înţelegi statul de drept trebuie să înţelegi ce este o lege şi pericolele pe care legile le pot aduce. Waldron spune că Raz se înşeală. Statul de drept nu este doar un ideal care reglementează pericolul de abuz atunci cînd puterea se exercită în relaţie cu legile. Statul de drept defineşte o modalitate de guvernare, și anume o guvernare prin lege. Waldron polemizează nu numai cu Raz, care este şi el o figură dominantă a filozofiei dreptului contemporan, ci și cu ceea ce el numeşte „casual positivism“, pozitivismul uzual, pozitivismul de rutină. Casual positivism este acel tip de pozitivism pe care el îl identifică cu filozofia dreptului lui Austin, care spune că pentru existența unui stat de drept e suficientă întrunirea cîtorva condiții formale: o guvernare, să existe legi, să existe alegeri libere, să existe o opoziţie. Waldron critică serios această viziune, punînd un accent foarte apăsat pe tribunale şi pe curţi, care sînt fundamentale, spunînd că normele trebuie să fie publice generale și să aibă în vedere un bine comun.

(...) Un alt aspect la care vreau să mă refer și pe care îl consider important este cel al tradiţiei. Spuneam că nu se cunoştea, în Vestul Europei, tradiţia dreptului în Europa Centrală şi de Est. Poate că, dacă s-ar fi cunoscut, alta ar fi fost istoria. Profesorul polonez Tomasz Giaro susține o teză interesantă. El spune că, într-adevăr, Europa Centrală şi de Est se caracterizează din punct de vedere juridic printr-o absorbţie a dreptului roman, dar o absorbție extrem de lentă. E adevărat că, spre deosebire de multe facultăți de drept din Occident, în facultăţile noastre se predă încă dreptul roman și s-a predat și atunci cînd noi eram în facultate, înainte de căderea comunismului, dar paradoxul este că această tradiție a predării dreptului roman, care s-a menţinut în facultăţile din Europa Centrală şi de Est, se poate explica nu neapărat prin dorința profesorilor de a da o cultură generală studenţilor, ci tocmai prin faptul că absorbția dreptului roman în dreptul acestor țări a fost întîrziată și lentă. Dreptul roman ajunge tîrziu în dreptul țărilor din Europa de Est. Giaro spune că Europa de Est este o regiune autonomă din punct de vedere istoric și nu un construct al narațiunii istoricilor contemporani. Iar această autonomie a fost generată de o anume izolare ce vine din neacceptarea şi neîncorporarea dreptului roman. Giaro face nişte deosebiri de nuanţă între Europa Centrală, unde existau universităţi vechi, precum cele de la Praga, Cracovia, Pécs, şi Europa de Est. Dar faptul că existau aceste universităţi în momentul în care a existat o jurisprudenţă care se putea transfera din Europa de Vest nu a ajutat mult și cu atît mai puțin această moştenire a dreptului roman a fost transferată și în Europa de Est, unde lipseau acest gen de universități și profesorii de drept. Giaro spune că există un asincronism pe care el îl explică istoric şi pe care îl descrie în mod explicit prin faptul că Europa de Vest este orientată juridic spre dezvoltare, iar ţările Europei de Est, fără să facă vreo precizare care anume, sînt adesea retrograde şi întîrziate. (...) El demonstrează că opera de codificare a lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, a rămas necunoscută sau a ajuns să fie foarte tîrziu cunoscută nu doar pentru o țară ca Rusia, care, desigur, e altceva, ci chiar în lumea bizantină, în care, spune el, a existat o „mumificare a dreptului“. Nici măcar cutumele care s-au încorporat în dreptul roman medieval şi au produs un nou tip de drept în Europa de Vest nu au  pătruns în Europa de Est. Din „mumificare“ se va ieși tîrziu, abia în secolul al XIX-lea. (...)

Așadar, vedem că dacă am analiza situația de astăzi din perspectivă istorică am ajunge la o înţelegere. Probabil că, în lipsa unei asemenea analize, a unei asemenea cunoașteri, s-au pierdut foarte mulţi ani în construcția statului de drept pînă în momentul în care populismul a invadat Ungaria, iar acum, iată, a invadat Polonia. Deci, în raport cu ce se întîmplă acum în Europa de Est, cred că Vestul are o problemă care, în ultimă instanţă, este de natură epistemologică. Dar nici Vestul nu e foarte liniștit. Europa de Vest se confruntă în special cu problemele minorităţilor culturale și ale migraţiei, la care nu există răspunsuri foarte clare pe care filozofia politică să le poată da. Privind în general cazuistica pe care noi o avem astăzi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), aş putea spune că avem foarte multe cazuri în ceea ce priveşte libertatea de expresie a judecătorilor din Europa de Est, iar din Europa de Vest avem foarte multe cazuri, vizibile şi sensibile, în materia politicilor de migraţie.

Aș reveni din nou la Waldron, care încearcă să dea răspuns la foarte multe probleme, inclusiv la provocările politicilor occidentale în privința migrației. El manifestă un anume scepticism legat de cultură. El admite că scepticismul lui legat de cultură este poate justificat, poate ratează esenţa și poate că argumentul cultural nu este despre o comunitate reală, ci despre una imaginară. Aserţiunea că oamenii nu pot prospera fără securitatea unei culturi ar putea exprima ceea ce simt oamenii că au nevoie, s-ar putea să fie important pentru aceştia chiar dacă, la modul obiectiv, acest simţămînt ar putea fi fals. Poate că este important pentru oamenii dintr-o ţară să creadă că împărtăşesc o cultură stabilă şi comună cu alţi oameni, iar imigraţia masivă ar putea ameninţa această credinţă şi rolul acesteia în vieţile oamenilor.

Deci vedem că Waldron încearcă să vorbească despre comunităţi imaginate, să lege religia de asemenea comunități, pentru a trece peste această problemă a diferențelor culturale. Poate că el simte așa pentru că problema migrației este mult mai puţin vizibilă pe continentul din care el provine, el fiind australian, şi pe continentul unde predă, adică în America. Poate că problema migrației este, în esenţă, o problemă europeană și nu ştiu în ce măsură Waldron reuşeşte să depăşească această limită a propriei experiențe. Cu siguranţă, însă, migrația este tema majoră cu care se confruntă astăzi Europa de Vest.

O altă problemă mai puţin vizibilă la nivelul Europei de Vest și poate mai prezentă în dezbaterile din Europa de Est este cea a identităţii sexuale – ceea ce se numeşte, într-o  anumită doctrină americană, „cetăţenia sexuală“. Amintesc numai că unul dintre filozofii cei mai importanţi ai dreptului natural din acest secol, care este John Finnis, şi el tot australian de origine, formulează critici asupra faptului că o Convenţie, precum este cea Europeană a Drepturilor Omului, poate prin dezvoltarea ei să extindă noţiunile de discriminare care se referă la rasă, gen şi alte lucruri de acest tip la orientarea sexuală. Acest aspect, crede Finnis, nu poate ţine de Convenţia în sine, ci de o dezvoltare care nu i se pare în regulă. Să spunem că în acest moment sînt, mai degrabă, într-un dialog în acestă privință. Cu siguranţă că poziţiile sînt mult mai permisive în Europa de Vest decît în Europa de Est. Discursul critic, chiar dacă este minoritar în Vest, aparține unor intelectuali proeminenți, cum e Michel Onfray în Franța, dar problema rămîne şi este următoarea: unde duce această critică a dreptului pozitiv din partea unui filozof  al dreptului natural, cum este Finnis, un mare critic al drepturilor minorităţilor sexuale, ca și o critică a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de către Hayek, un libertarian foarte bine cunoscut în România, despre care s-a scris mult la noi în anii ’90?

Deci aici cred că apar două tipuri de probleme. Pe de o parte, cum definim statul de drept acum, în Europa, ca să reuşim o reunificare? Waldron ne spune că nu ne mai putem referi la definiţia prin democraţie și prin alegeri libere a lui Austin, căci ea poate să ducă la totalitarism. Așa că trebuie întotdeauna să ne referim la independenţa Justiţiei. Pe de altă parte, cum ne referim noi azi la propria noastră tradiţie în drept? Putem să rămînem într-un cadru strict românesc sau să comunicăm, aşa cum foarte bine spune Giaro, ca o periferie, numai cu centrul, fără să comunicăm între noi. Cred că nu comunicăm foarte mult nici cu facultăţile de drept din regiunea noastră – în general, nu comunicăm foarte mult cu regiunea noastră! – și asta este o caracteristică a Europei de Est. De fapt, trebuie să ne întrebăm: ce înţelegem din analiza istorică profundă a tradiţiei juridice din spaţiul nostru? (...)

Iulia Motoc este profesor universitar dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Ea este și judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Punctele de vedere exprimate în această conferință nu au fost exprimate în calitatea de judecător CEDO, ci în calitate de profesor universitar și de intelectual.

Foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)