Regrete din online

Un moment grăbit de vulnerabilitate. O fotografie care nu va dispărea niciodată de pe suprafața Internetului. O intenție bună prost înțeleasă. Trolling nemotivat care a lăsat în timp semne. O condamnare dată de o rețea socială.

Nici anxietățile, rușinea, reacțiile impulsive și raportarea la ceilalți nu au rămas neatinse de revoluția online. O serie de decizii luate în mediul online ajung să fie resimțite în offline ca fiind nepotrivite și iau forma unor regrete. Am întrebat șapte adolescenți din țară ce anume din activitatea lor din online de pînă în prezent regretă. Unde simt că au greșit și ce ar fi putut face mai bine. Ce ar fi vrut să nu fi pus pe net.

Cum să scap de poza asta? Ce fac acum?

● Acum trei ani am mers la mare cu niște prieteni. Cîțiva dintre ei au vrut să stăm cu pancarta în Vamă, să strîngem niște bani. Scria pe ea „Dacă o ai mare, dă 1 leu, dacă nu… :)“ – o glumă ușor interpretabilă, dar cu un singur sens valabil pentru societatea noastră moderat perversă. M-au întrebat dacă mă bag. Mi s-a părut amuzant, așa că le-am spus da. La un moment dat a venit un tip. Am zîmbit cu el la cameră, iar prietenul lui a făcut o poză. În ziua următoare am primit un telefon care zicea să îmi verific Facebook-ul. Poza aia amuzantă a ajuns pe pagini de Facebook, iar oamenii dădeau cu hate în comentarii răutăcioase despre fața mea și ce făceam în fotografie. Familia mea și eu eram taguiți în comentarii. Voiam ca poza să dispară. Nu pentru mine, dar aveam nevoie de asta pentru că îi afecta pe cei din jurul meu. 

Am vorbit cu proprietarii paginilor și poza a fost ștearsă de pe majoritatea lor. Fotografia a mai apărut o dată, la șase luni – no reactions. La un an – am început să plîng și îmi era frică de poza asta. M-am simțit așa din cauza comentariilor. Acum rîd de poză, dar mă și apasă un pic în piept cînd o văd. Am înțeles că, odată ce ești pe Internet, nu mai ai cum să dispari de acolo. Mă gîndesc că poate, peste 10-20-30 de ani, o să rîd cu adevărat de ea. (Antonia, 18 ani, Botoșani)

● Țin minte că acum doi ani au circulat prin oraș niște poze nud ale unei fete, iar cum Botoșani e un oraș mic, am ajuns să văd și eu pozele respective, ba chiar fără să le cer. Pur și simplu am primit un mesaj de genul „Ai văzut-o pe fata asta?“. În momentul acela mi-am dat seama cît de aiurea reacționează oamenii și am pus cîteva story-uri pe Instagram în care am zis clar că cel mai bun lucru pe care pot să îl facă oamenii care vor să o ajute este să nu îi mai zică numele în postările lor și să lase totul uitării. După cîteva ore am primit vreo șapte mesaje în privat de la oameni pe care nici nu îi cunoșteam care m au întrebat de numele ei și dacă am pozele. Mi-am dat seama că am făcut exact opusul. (Matei, 16 ani, Botoșani)

Fenomenul de mai sus e cunoscut sub denumirea de revenge porn și presupune publicarea sau distribuirea unor imagini cu conținut sexual mai mult sau mai puțin explicit, fără acordul persoanei din imagini. Această formă de abuz are deja un nume al său pentru că a devenit un fenomen social și afectează, cu precădere, adolescentele. Pînă acum fapta nu a fost incriminată în Codul Penal, însă, recent, senatoarea USR Florina Presadă a depus în Parlament un proiect de lege care propune pedeapsa cu închisoarea pentru cei care publică imagini intime cu o persoană, fără consimțămîntul acesteia. 

Ce-aș fi vrut să nu fi pus pe net

● Îmi doresc să nu îmi fi arătat toate slăbiciunile în fața oamenilor care îmi citesc blog-ul. Acum vreun an treceam printr-o perioadă foarte vagă și încețoșată. Simțeam cumva că nu am un loc anume nicăieri și nici vreo persoană care să mă înțeleagă. Într-un moment de necugetare am scris un text și mi-am vărsat absolut toate gîndurile și supărările mele de la momentul respectiv pe foaie. M-am gîndit că n-am nimic de pierdut, așa că am postat pe blog-ul meu ce scrisesem. Era cel mai lung text scris de mine. După vreo oră am început să mă simt gol în fața unei mulțimi de oameni, așa că am șters postarea. Internetul nu e locul potrivit pentru a te descărca. Încearcă cu părinții sau prietenii. (Ștefan, 17 ani, Roman)

● Mereu mă urmărește gîndul că ceea ce postez nu este în regulă. Mania ștergerii postărilor sau arhivării lor este ca știrile de la ora 19 – zilnică și consecventă. Mă simt vulnerabilă cînd adaug online o poză cu mine, aud critici imaginare cînd îmi pun un colaj scanat pe Instagram, am frisoane cînd la Message Requests citesc scrisori obscene de dragoste de la străini ce nu se încadrează în nici un tipar de vîrstă. Probabil cel mai mult regret cînd, în loc să ignor, acord prea multă importanță părerilor exterioare, în loc să mă intereseze, de fapt, dacă eu sînt cea care e în regulă cu anumite idei pe care vreau să le fac publice. Frica de a fi judecată este mult mai puternică decît dorința mea interioară de a posta o anumită idee, pentru că bullying-ul online există, și încă la o intensitate într-o continuă creștere. (Silvia, 18 ani, București)

● Nu regret nimic din ce am postat în ultimii doi ani de zile, deoarece, mai nou, atunci cînd postez ceva pe Facebook sau Instagram o fac destul de asumat. Acum cîteva zile însă mă plictiseam și m-am uitat la tot istoricul postărilor mele pe Facebook. Am constatat cu o oarecare rușine că, atunci cînd eram mai mic, postam tot felul de poze ciudate cu mine și alte prostioare. Atunci credeam ca sînt cool, însă atrăgeam reacții negative din partea colegilor și replici de genul „Uite ce poză a pus și Patrick ăsta, se crede șmecher!“. Credeam că eu am dreptate și trebuie să ignor părerile lor, însă acum realizez că de fapt ei aveau dreptate și chiar postam penibilități de care încă îmi este oarecum rușine. (Patrick-Michael, 17 ani, Timișoara)

● O perioadă destul de lungă din gimnaziu am stat cu un anturaj nu foarte prietenos, mai ales pe rețelele de socia-lizare. În perioada aceea, fiind în mijlocul unui val de faimă pentru One Direction, grupul în care eram și-a căutat un motiv să se ia de fanii trupei. Nu ascultasem melodiile, nici nu îmi păsa sincer. Avînd în vedere că „prietenii mei“ nu susțineau așa ceva, nu aveam de gînd să o fac nici eu și am început să mă cert inutil pe tema asta cu cei cărora le plăcea trupa. Acum, cînd mă gîndesc, îmi vine greu să cred că am fost capabilă să o fac, nefiind genul acela de copil. Foarte multe persoane mi-au zis în anii următori că lucrurile pe care le-am spus i-au afectat și îmi dau seama cum am stricat zile bune unor oameni care pur și simplu ascultau muzică, doar din cauza efectului de turmă. (Ioana, 16 ani, Botoșani)

● Aparțin unei generații care preferă să își spele rufele în online decît să realizeze unde greșește. Prin 2017, m-am decis să duc o ceartă de pe WatshApp pe Instagram. După mai multe Instastory-uri lăsate cu seen, m-am decis să cîștig „războiul“ cu acea fată, punînd mai multe minitexte legate de ea. Singura reacție pe care o așteptam era de a îi răni orgoliul, arătîndu-i că îi sînt superioară, dar nu a fost așa. Pe lîngă cîteva reacții de „bravo, fată, dă să doară“ sau „nice, în sfîrșit îi demonstrezi cine e șefa“, care mi-au hrănit și mai mult orgoliul, a fost și reacția persoanei în cauză. În nici un caz ipotetic nu mă gîndisem că ea o să răspundă. Pe scurt, ne-am certat o oră pe tema „cine îl merită cu adevărat pe prințul pe cal alb“, iar la final am primit block. Dar dacă stau acum să analizez întreaga situație, realizez că din start greșeala mi-a aparținut. Faptul că am încercat să judec o persoană în online, instigîndu-i și pe ceilalți să nu o placă, nu m-a făcut să par decît total opusul a cine sînt acum sau cine eram atunci. (Alexandra-Cătălina, 18 ani, București)

anchetă realizată de Carina COZMINSCHI

Foto: flickr