Regresează Europa Centrală şi de Est?

- aderarea la UE nu este "sfîrşitul istoriei" - De la căderea regimurilor comuniste, ţările Europei Centrale şi de Est au progresat indiscutabil, sub aspect economic şi social, şi au devenit membre ale NATO şi Uniunii Europene. În ultima vreme însă, la Bruxelles creşte îngrijorarea faţă de evoluţia politică a acestor state. E nevoie de o explicaţie de ce există astfel de temeri în privinţa unor ţări care altminteri par să treacă prin transformări pozitive din multe puncte de vedere. Cinci caracteristici se evidenţiază în ceea ce priveşte tulburările politice ale acestei regiuni: 1) creşterea electorală a grupurilor populiste, fie că sînt extremiste sau relativ democratice, în detrimentul partidelor "ideologice"; 2) radicalizarea politică a ambelor părţi ale clivajului politic - în general separaţia stînga-dreapta, deşi graniţele ideologice sînt uneori vagi -, avînd drept rezultat lipsa cooperării şi instabilitatea politică; 3) electoratul se împarte simetric între cele două coaliţii politice, consecinţele fiind majorităţi fragile şi guverne minoritare instabile; 4) comportament facţional care duce la o cooperare slabă în interiorul coaliţiilor politice, rezultatul fiind o instabilitate guvernamentală şi mai mare; 5) acte care încalcă standardele democratice sau se află la limita lor - cum ar fi încercările de a influenţa justiţia, de a manipula alegerile sau de a restrînge drepturile oponenţilor politici - care sînt în general limitate ca timp şi impact şi sfîrşesc printr-un scandal public. Aceste cinci caracteristici ale actualelor crize politice din Europa Centrală şi de Est adesea se întrepătrund, totuşi pot fi deosebite una de cealaltă destul de clar. Aplicînd caracteristicile la ţările din regiune, avem următoarea situaţie: Bulgaria prezintă patru dintre acestea (1, 3, 4, 5), cîte trei Cehia (2, 3, 4), Ungaria (2, 4, 5) şi Slovacia (1, 2, 4), iar Polonia şi România - pe toate cinci. Această trecere în revistă ridică trei întrebări; prima: putem considera asocierea simptomelor menţionate de disfuncţie politică drept un singur sindrom politic pe care îl putem folosi ca o variabilă dependentă, sau vorbim despre maladii fără legătură între ele, fiecare avînd explicaţii diferite şi locale? A doua: dacă există un astfel de sindrom, este el o boală a democraţiei în aceste ţări, mai degrabă decît un defect al sistemelor lor politice, de felul celui care s-a manifestat în Italia după 1989? A treia: care este rolul variabilei noastre independente a interesului, aderarea la UE, printre ceilalţi factori care cauzează aceste simptome? Pentru a răspunde la prima întrebare am arătat ce simptome prezintă aceste ţări, cu simplificările inerente şi regretabile pe care le presupune o astfel de sinteză. Nici unul dintre aceste state nu manifestă mai puţin de trei simptome, iar unele le au pe toate. Astfel că trebuie să fie vorba de un sindrom, deşi e nevoie să cercetăm mai mult care sînt legăturile dintre simptome. Formaţiunile populiste au avansat în toate acele ţări cu sisteme electorale de reprezentare proporţională, iar două partide populiste chiar au cîştigat alegerile (pentru Parlamentul slovac şi la alegerile pentru Parlamentul European din Bulgaria). Totuşi, cu excepţia demonstraţiilor de stradă din Ungaria din 2006, nu am fost martorii vreunei alte manifestări de masă care să ameninţe democraţia însăşi - în ciuda unor nenumărate exemple privind comportamentul lipsit de civism al elitelor politice şi a încercărilor răspîndite (deşi fără succes) ale politicienilor de a se situa deasupra legilor sau de a promova o legislaţie pentru propriile avantaje. Este ciudat să vezi existenţa unor simptome similare în ţări care prezintă variaţii considerabile în termenii evoluţiei în tranziţie (şi la cele din frunte, şi la codaşe), ai instituţiilor (sisteme parlamentare sau semiprezidenţiale, reprezentare proporţională sau sisteme de vot mixte), ai performanţelor democratice sau ai venitului mediu al cetăţenilor. Dar sînt acestea simptome de regres democratic mai degrabă decît o instabilitate trecătoare generată de nevoia de adaptare la noul mediu european? Pentru a răspunde, putem să privim spre "vechea Europă" - cele 15 ţări care au fost membre UE, înainte de extinderile din 2004 şi 2007. Avansul populiştilor pe seama partidelor tradiţionale nu caracterizează doar Europa Centrală şi de Est. În Austria, Belgia, Danemarca, Italia, Olanda şi Spania, am asistat în ultimii ani la o creştere a naţionalismului de extremă dreaptă şi a populismului. Pare să fie o problemă paneuropeană ca astfel de partide să devină partenere în coaliţii de guvernare. Europei poate să-i displacă o asemenea tendinţă, dar UE, după ce a învăţat lecţia încercării eşuate de a boicota prezenţa la guvernare a partidului condus de politicianul austriac de extremă dreaptă Jörg Haider, nu mai intervine. Aşa încît cum ar putea justifica intervenţia în statele central şi est-europene, din moment ce au devenit membre cu drepturi depline ale UE? Sosirea în Parlamentul European, în 2007, a radicalilor populişti din România şi Bulgaria a oferit grupului populist suficienţi membri pentru a organiza un nou club politic, inaugurînd o eră a comunicării între astfel de formaţiuni din cele două jumătăţi ale Europei. Populiştii radicali din Est pot fi mai violenţi în limbaj sau mai explicit antisemiţi decît cei din Vest, dar nici unul dintre programele lor nu se caracterizează prin politici într-adevăr antidemocratice, cum ar fi abolirea drepturilor minorităţilor. Valorile pe care le întîlnim în exprimarea lor publică nu sînt nici liberale, nici democratice, dar pînă acum nimeni n-ar putea să le învinovăţească de a fi luat vreo măsură într-adevăr antidemocratică. Mai mult, aceşti populişti radicali aduc la suprafaţă subiecte care preocupă opinia publică, ceea ce explică popularitatea lor. Unele partide tradiţionale au învăţat din eşecurile lor anterioare să abordeze şi acest gen de teme, şi astfel contagiunea populistă s-a extins dincolo de limitele partinice. La alegerile prezidenţiale din Franţa din 2007, chiar şi principalele formaţiuni politice au adoptat bună parte din limbajul populist, pentru a face faţă competiţiei - şi au fost semne de radicalizare considerabilă. În Italia, este un fapt comun să vezi cum coaliţiile se rup după ce se formează un guvern, iar comportamentul facţional este răspîndit. (Astfel de acţiuni şi conduită sînt mai puţin obişnuite printre democraţiile "consociaţionale" din Europa de Vest.) O examinare a acestor simptome politice arată o diferenţă, mai degrabă în cantitate decît în calitate, între democraţiile din Europa Centrală şi de Est şi cele din "vechea Europă". În "noua Europă", problema pare să rezide mai curînd în comportamentul partidelor democratice - în lipsa capacităţii acestora de a-şi mulţumi electoratul şi de a organiza şi păstra coaliţii solide - decît în comportamentul votanţilor. Prezenţa la vot la alegerile naţionale din noile ţări membre UE continuă să fie în jur de 60%, cu mult sub procentajul ridicat de la începutul anilor ’90 şi mai scăzută decît în Vestul Europei, dar încă destul de rezonabilă după standardele globale. Sondajele la nivel regional confirmă că problemele pentru democraţie vin de la elite, nu de la votanţi. Barometrul Noilor Democraţii (NDB) din 2005, ultimul dintr-o excelentă serie de anchete regionale, aduce probe consistente în acest sens. Cetăţenii Europei Centrale şi de Est sînt critici faţă de instituţiile lor, cu o majoritate care nu are încredere în Parlament şi în partidele politice, dar sînt democraţi convinşi, respingînd soluţiile nedemocratice, cum ar fi liderul "de fier", eliminarea Parlamentului sau dictatura militară. Cei mai mulţi respondenţi situează sistemul politic actual deasupra celui comunist, de asemenea, deasupra unui regim autoritar. Reiese limpede că nu democraţia este pusă în discuţie, ci mai curînd guvernarea: două treimi dintre votanţi se plîng de corupţie şi de slăbiciunea aplicării legii şi îşi percep guvernele ca necinstite. Tendinţele relevate în NDB şi în Eurobarometru nu arată o deteriorare bruscă după intrarea în UE. De exemplu, încrederea în partidele politice şi în politicieni prezintă mari variaţii de-a lungul Europei, dar este în general stabilă în timp şi în fiecare ţară în parte. În cazurile problematice despre care vorbim acum, capitalul social este scăzut, dar e constant scăzut şi nu variază din cauza aderării la Uniune. Deşi cetăţenii Europei Centrale şi de Est se simt pro-democraţi şi pro-europeni, ei rămîn săraci. Cei mai mulţi declară că situaţia economică a gospodăriei lor este "rea sau foarte rea" (90% în Bulgaria, 75% în Ungaria). Veniturile reale sînt în urma celor din 1990, pentru majoritatea anilor de tranziţie şi după aderare. Chiar dacă economia se dezvoltă la nivel macroeconomic, e dificil să fii mulţumit la nivel de gospodărie, cînd puterea de cumpărare în 2006 o atinge cu greu pe cea din 1990, ca în România. Mai mult, diferenţa de dezvoltare între "vechea" şi "noua" Europă rămîne în linii mari aceeaşi. Majoritatea economiilor din ţările care au aderat în 2004 şi 2007 nu au atins punctul de convergenţă cu cele din "vechea" Europă, în ciuda unor rezultate excelente. Chiar şi optimiştii admit că această convergenţă ar putea fi realizată peste încă o jumătate de secol. Pe scurt, est-europenii nu au întors spatele democraţiei. Mai curînd, aceşti cetăţeni educaţi şi cu spirit democratic (cel puţin în comparaţie cu cei din alte părţi ale lumii) au avut aşteptări ridicate, pe măsură ce ţările lor parcurgeau tranziţia spre democraţie după comunism, iar acum se trezesc la realitate. Ei par să se fi săturat de comportamentul clasei politice improvizate care guvernează regiunea din 1990, o clasă care în unele state a demonstrat o capacitate neobişnuit de scăzută pentru instruirea politică. Fie această clasă politică se va reforma pentru a deveni mai responsabilă, fie votanţii vor fi nevoiţi să se îndrepte spre o alternativă. Iar aceasta va consta frecvent în populiştii de un fel sau altul, care profită exact de pe urma acestui deficit de încredere şi care susţin că pot oferi un alt gen de politică şi de politicieni. Fragment dintr-un articol apărut în Journal of Democracy, vol. 18, nr. 4, octombrie 2007 traducere de Mădalina ŞCHIOPU