Regizorul care nu poate să nu fie regizor - Jafar PANAHI

5 decembrie 2012   Tema săptămînii

O poză alb-negru. Pe o plajă, o femeie cu părul negru, nu foarte lung, sprijinită de capota unei maşini, priveşte provocatoare către cameră, printre şuviţele pe care vîntul i le-a împins peste faţă. Bretelele bluzei subţiri au alunecat puţin de pe umeri, pantalonii scurţi nu ascund prea mult din picioarele atrăgătoare, ale căror degete mîngîie nisipul probabil fierbinte. Undeva, în spate, un cuplu îmbrăţişat se uită la valurile înspumate. Design-ul maşinii şi hainele şi frizura femeii par să indice că poza a fost făcută pe la mijlocul anilor ’60. Locul în care a fost făcută este, însă, mai greu de identificat; să fie oare Italia? Spania? Iugoslavia lui Tito? Poate chiar undeva în California? Două dintre simbolurile de pe numărul maşinii, acoperit parţial de gambele femeii, arată ca nişte inimi întoarse pe dos şi duc cu gîndul la o ţară arabă.
Liban? Maroc? Egipt?

Nu. Poza, găsită pe un site de umor (9gag.com), are ca legendă „You may not believe it, but it’s Iran in the 1960s“ şi a fost făcută, după cum reiese în urma unei scurte cercetări, pe malul Mării Caspice, în 1963.

Multă lume a uitat – şi unii probabil că nici nu au ştiut vreodată – că pînă la Revoluţia islamică din 1979, Iranul era, din anumite puncte de vedere, una dintre cele mai vestice ţări din Orientul Mijlociu: în anii ’60, fetele din Teheran purtau fuste mini şi băieţii cîntau rock psihedelic în trupe care se numeau The Black Cats, The Littles, The Flowers sau Group Takhala Ha. Tinerii mergeau la o bere sau un Pepsi în baruri cu nume americane, iar nopţile se terminau la petreceri la care se dansa twist în picioarele goale. Cît timp nu erai comunist sau fundamentalist religios şi părerile tale politice nu se îndreptau împotriva şahului Mohammed Reza Pahlavi, (re)adus la putere în 1953 de către Statele Unite şi Marea Britanie, şansele să ai de-a face cu poliţia secretă SAVAK erau destul de mici. Pe de altă parte, cei care îndrăzneau să protesteze împotriva corupţiei şi abuzurilor comise de către elitele politice sfîrşeau adeseori în închisoarea Evin (supranumită, datorită numărului mare de intelectuali încarceraţi, şi „Universitatea Evin“), unde tortura era la ordinea zilei. Pe scurt, Iranul era – după cum notează Benjamin Genocchio în The New York Times – „una dintre cele mai cultivate şi cosmopolite ţări din regiune, cu o populaţie şiită pioasă, dar nu fanatică“ – şi totodată o dictatură brutală.

Blockbuster-ul samizdatului iranian

Născut în 1960, Jafar Panahi a trăit primii 19 ani în această „dictatură luminată“, fără să intre însă în contact cu viaţa fascinantă a tinerilor din Teheran; Panahi provenea dintr-o familie săracă şi a început să muncească la 12 ani, pentru a-şi putea permite să meargă (pe ascuns) la cinematograf. Următorii ani au fost plini de evenimente nu tocmai plăcute: dictatură religioasă, războiul dintre Iran şi Irak (în care Panahi a fost cameraman al armatei), prizonier al trupelor lui Saddam Hussein, timp de două luni. Eliberat în 1982, Panahi a studiat regia de film la Teheran şi, după o serie de scurtmetraje premiate la festivalurile de film din Iran, a realizat, în 1995, primul său lungmetraj, Balonul Alb. Povestea unei fetiţe care îşi doreşte cu tot dinadinsul un peştişor a fost premiată cu Caméra d’Or la Cannes, transformîndu-l pe Panahi peste noapte într-una din vedetele cinematografiei iraniene. După încă un film (Oglinda, 1997), în care protagonistul era un copil, a urmat, în 2000, Cercul, în care Panahi împleteşte patru fire narative, spunînd poveştile a patru femei ale căror vieţi sînt măcinate de sistemul instaurat în Iran de regimul islamist. Interzis în Iran, Cercul a obţinut Leul de Aur la Veneţia – şi aproximativ aceeaşi soartă o vor avea şi următoarele filme ale lui Panahi. Deşi Aur roşu aprins (2003) a primit la Cannes trofeul Un Certain Regard, iar Offside – pînă acum ultimul său lungmetraj de ficţiune – a cîştigat în 2006 Ursul de Argint la Berlin, acestea nu au rulat niciodată pe ecranele din Iran.

Şi totuşi nu se poate spune că cenzura a fost deosebit de eficientă; într-un interviu din 2007, Panahi estima că cel mai vizionat film al său în Iran – unde DVDurile au devenit noul mediu preferat al samizdatului – este Offside, povestea unor femei care sînt deţinute pentru că încearcă să intre la un meci de fotbal costumate în bărbaţi (în Iran, femeilor nu le este permis accesul pe stadioane).

Însă într-un stat totalitar cenzura e doar una dintre armele aflate la îndemîna autorităţilor. După ce, în 2009, Panahi s-a alăturat protestatarilor care contestau rezultatul alegerilor prezidenţiale în care hardlinerul Mahmoud Ahmadinejad cîştiga în faţa candidaţilor opoziţiei, regizorul a fost arestat şi pus sub acuzare pentru conspiraţie şi propagandă împotriva regimului. În decembrie 2010, un tribunal din Teheran l-a condamnat pe Panahi la şase ani de închisoare (deşi, pînă acum, sentinţa nu a fost încă aplicată, iar regizorul trăieşte în arest la domiciliu). Totodată, lui Panahi i s-a interzis să facă filme, să scrie scenarii, să părăsească ţara şi să acorde interviuri pentru următorii 20 de ani.

Aici povestea ar trebui să se termine pentru că regimul de la Teheran nu este tocmai genul de conducere care să ţină cont de scrisorile de protest semnate de Steven Spielberg, Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Robert De Niro şi sute de alţi cineaşti, care cereau eliberarea lui Panahi. Aici povestea ar trebui să se termine pentru că un regizor căruia i se interzice să lucreze într-un stat totalitar încetează să fie regizor în acel moment.

Şi totuşi, povestea nu se termină aici.

Liber în închisoare

„Actul creativ are nevoie nu numai de libertate, ci şi de prezumţia de libertate“, scrie Salman Rushdie într-un eseu publicat în primăvara acestui an în The New Yorker; „dacă artistul creativ se întreabă dacă va mai fi liber mîine, el nu va mai fi liber astăzi. Dacă se teme de consecinţele alegerii unui subiect sau a manierei de tratare a subiectului, atunci alegerile nu vor mai fi determinate de talentul său, ci de frică“.

Teoria lui Rushdie porneşte însă de la ideea că artistul se întreabă dacă va mai fi liber mîine. Cînd el nu este însă liber astăzi, şi în plus nevoia sa de a produce în continuare artă este mai mare decît frica, grija libertăţii din ziua următoare încetează să existe. Cel puţin, aşa s-a întîmplat în cazul lui Panahi.

Cu zece zile înainte de începerea ediţiei din 2011 a festivalului de la Cannes, organizatorii au anunţat că printre peliculele selectate se va număra şi una semnată de Jafar Panahi. Era vorba despre Acesta nu este un film, filmată în secret în apartamentul regizorului şi scoasă din Iran pe un stick USB băgat într-o prăjitură. În ciuda titlului, Acesta nu este un film e, bineînţeles, un film; un documentar (cu anumite părţi de ficţiune) oglindînd o zi din viaţa lui Panahi, în care acesta vorbeşte la telefon cu prietenii şi cu avocata sa, se uită la televizor, primeşte cîteva vizite, se întîlneşte cu administratorul blocului. Asupra activităţilor sale cotidiene planează, sumbră, ameninţarea unei arestări. Este iminentă? Este incertă? Nu se ştie. Şi pentru că nu se ştie, Panahi a decis să facă un film despre „nu se ştie“. Despre absenţa certitudinii zilei de mîine – şi despre nepăsarea care îl poate cuprinde, la un moment dat, pe om în faţa acestei incertitudini. În 2010, cu doar trei luni înainte de condamnare, Panahi spunea – într-un interviu acordat cotidianului britanic The Guardian – că „atunci cînd un regizor nu face filme este ca şi cum ar fi arestat. Şi chiar dacă este eliberat dintr-o celulă mică, se trezeşte învîrtindu-se într-una mai mare“. Cu Acesta nu este un film, Panahi a reuşit să evadeze din celula sa şi să adopte acea postură de sfidare tinerească pe care o emană femeia din poza descrisă la începutul acestui articol. Probabil că nu îi este uşor. Dar probabil că nu poate altfel.

Alex Tocilescu este copywriter şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Standard (Editura Paideia, 2009).

ilustraţie de Alina Filipoiu

Mai multe