Refrene comuniste - vacanţă la mare
O fi fost egalitarismul unul din principiile comunismului, dar el nu se aplica vacanţelor oamenilor muncii. Fiecare categorie avea propriile vacanţe – evident, după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse întru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Cel mai mult şi mai bine munceau membrii nomenclaturii. Vacanţele lor se petreceau în locuri special amenajate, administrate de Gospodăria de partid (pe nou, RAPPS). Sigur, erau nomenclaturişti şi nomenclaturişti. Cei din vîrf, inclusiv cuplul suprem, aveau rezervate vile exclusive, aşezate pe domenii ferite de ochii prostimii (şi chiar de ai ţînţarilor şi altor jivine nedorite). De altfel, sînt aceleaşi locuri, la Neptun sau Predeal, în care îşi petrec vacanţele mai-marii de azi. Ideea principală nu era neapărat luxul (el nu lipsea, dar era secundar), ci izolarea deplină de clasa muncitoare. Nimeni nu trebuia să ştie cum se relaxează conducătorii iubiţi, de unde şi legendele care circulau pe această temă. De remarcat că nu există semne că vacanţele în străinătate ar fi făcut parte din obiceiurile vîrfului piramidei regimului.
Urmau „descurcăreţii“ – cei care, fără funcţii oficiale semnificative, aveau acces la ceea ce am numi azi „capital relaţional“: gestionarii de aprozar, funcţionarii Primăriilor, personalul medical, în general toţi cei care puteau oferi un serviciu în schimbul unui bilet prin ONT într-unul din hotelurile din staţiunile-etalon: Mamaia, Neptun, Olimp… Biletele nu erau scumpe, dar, ca orice lucru dorit, nu se găseau. Condiţiile de trai erau relativ bune, masa asigurată în restaurantul hotelului (cu meniu fix), curăţenia acceptabilă, imediat ce cotizai cu un pachet de Kent la femeia de serviciu sau la recepţioner. Pe plajă, cearşaf lîngă cearşaf, salvamarii autoritari, porumbul fiert şi fotografii ambulanţi pe care-i vedem şi azi – mai puţin şezlongurile şi baldachinele. Serile însemnau etalarea ţinutei, cu rochii sclipitoare şi machiaje care puneau în valoare bronzul proaspăt dobîndit, plimbările pe aleile supra-aglomerate, ocheadele invidioase aruncate către discotecile rezervate turiştilor străini (cu intrarea plătită în valută), eternele parcuri de distracţii.
O altă categorie de vilegiaturişti erau „sindicaliştii“, adică cei care îşi făceau vacanţele cu bilete distribuite prin sindicat. Cu puţin noroc, cam orice salariat putea obţine un bilet pentru zece zile într-unul dintre hotelurile rezervate sindicaliştilor – în staţiuni mai prost cotate (gen Saturn) şi, în general, mai modeste şi prost întreţinute. Marele avantaj era că, după ce îngurgitai zeama lungă de la cantină şi părăseai poporul de gîndaci şi ţînţari din cameră, îţi puteai lua hainele de duminică şi ajungeai în zonele hotelurilor „de fiţe“ (pe atunci nu se zicea aşa), unde te amestecai pînă la identificare cu „lumea bună“, cît să ai ce povesti colegilor, un an întreg.
Dacă făceai parte din aceeaşi categorie cu „sindicaliştii“, adică erai un participant modest la marea operă de edificare a… (vezi mai sus), dar nu avuseseşi noroc să prinzi bilet la mare (ţi se oferise pentru octombrie, dar refuzaseşi), îţi cumpărai bilet la tren (te aşezai la coadă cu fix zece zile înainte, dis-de-dimineaţă, sau plăteai un pachet de Kent, altfel nu apucai) şi coborai în Constanţa, Eforie sau Mangalia. Aici te luau în primire cohortele de „gazde“ – oameni care-ţi ofereau, contra unei sume negociabile, o cameră în apartamentul lor de bloc sau în casa de la marginea oraşului. Îi recunoşteai uşor după legătura de chei fluturată la vedere. Ei erau precursorii turismului de pensiune. După ce-ţi asigurai cazarea, dădeai fuga la un „împinge-tava“ unde mîncai pe săturate (dacă nu, completai cu un iaurt de oaie şi covrigi calzi lîngă statuia lui Ovidiu). Pentru a ajunge la plajă, serveai o saună avant-la-lettre în autobuzul de Mamaia.
O categorie aparte o constituiau cei care preferau locurile mai puţin „mainstream“, cum erau Schitu, 2 Mai şi Vama Veche. De notat că n-aveau nimic de-a face cu felul în care arată ele acum. Deosebirea fundamentală dintre aceste locuri şi restul destinaţiilor litorale consta în tipul de legături dintre „sezonişti“ (aşa ne numeau localnicii din 2 Mai). În staţiunile „oficiale“, în afara celor care se cunoşteau de acasă, nimeni nu interacţiona cu nimeni, deşi aglomeraţia era mult mai mare. Te ciocneai inevitabil de trupurile celorlalţi, eventual împărţeai masa din restaurantul hotelului, dar ceilalţi rămîneau, în mod esenţial, nişte necunoscuţi.
În satele pe care le-am înşirat, viaţa turiştilor căpăta şi ea un caracter rural. Oamenii cu care stăteai în curte, cu care te întîlneai la unica (la început) crîşmă sau pe plajă aveau nume, personalitate, istorie. Erau unii cu care mă vedeam doar vara, la 2 Mai. Deşi bucureşteni şi ei, şi eu, acasă nu ştiam de ei. Dar acolo era un spaţiu magic în care eram toţi prieteni.
Dar 2 Mai, Vama Veche, Schitu sînt fenomene sociale care au dispărut – azi sînt cu totul altceva. Spre deosebire de „staţiunile“ pomenite mai sus, unde s-au schimbat firmele, nu şi obiceiurile.
Mircea Kivu este sociolog.
Foto: wikimedia commons