Reformele de dinaintea Reformei

Pentru omul modern, Luther pare o figură singulară, o cometă care a traversat istoria, lăsînd în urma sa o moștenire colosală, ale cărei efecte se simt din plin în Occident. Pentru mulți, modernitatea începe cu Luther, iar spiritul modern, oricare ar fi el, pare a fi rezultatul ideilor și dezechilibrelor provocate de fratele augustinian. În aceeași optică, Luther semnează actul de deces al epocii medievale, iar Reforma protestantă, produs eminamente renascentist, vestește aurora de după amurgul Evului Mediu. Istoria, ca de obicei, conține mai multe nuanțe. Două lucruri fac posibilă această viziune: mai întîi, ideea pe care ne-o facem azi despre Evul Mediu; apoi, faptul că Reforma și Luther ajung să fie scoși în afara timpului, în mod aproape mitologic.

O aniversare precum cea sărbătorită luna viitoare de lumea protestantă este un bun prilej pentru o scurtă reevaluare a Reformei lui Luther în lumina reformelor care l-au precedat. Mai întîi, însă, cîteva considerații despre Evul Mediu. Epoca în care se naște Luther făcuse deja experiența mai multor valuri reformatoare. Nu mă refer strict la precursori ai lui Luther, precum Wycliffe și Hus, ci la însuși spiritul medieval, care, încă de pe vremea lui Carol cel Mare (secolul IX), dezvoltă un important reflex reformator și o viziune aproape „progresistă“ despre lume, dar de un „progresism“ – ar spune Karl Löwitz – sacru, întors spre trecut. Treptat se profilează ideea că bunul mers înainte al societății trebuie, oarecum, să privească înapoi. O bună reformă este cea care aduce strălucirea trecutului în prezentul decadent. Omul medieval primește, odată cu conștiința trecutului apostolic, imperial ori benedictin, și sentimentul unui prezent nevrednic, care are permanentă nevoie de reînnoire spirituală, socială, politică.

Occidentul începe să freamăte sub zelul reformatorilor creștini. Fie că vorbim despre apariția ordinului benedictin de la Cluny (Burgundia, secolul X) sau a celui cistercian (secolul XII), a curentelor eremite precum cel cartusian (Germania, secolul XI) sau despre numeroșii sfinți englezi reformatori din aceeași perioadă, misiunea rămîne aceeași: reîntoarcerea la regula Sfîntului Benedict, care întruchipează idealul reformator al Occidentului medieval. Oamenii de cultură încep să se aplece asupra textelor fondatoare, să redescopere scrierile Sfinților Părinți, iar mănăstirile atinse de fiorul reformei restabilesc importanța Liturghiei, a muncii virtuoase, a studiului și a nevoii de predicare. Pe măsură ce ora et labora își recapătă sensul inițial, mînăstirile se deschid, încet-încet, spre restul societății.

Tiparul creat de reformatorii benedictini este preluat și de episcopat (inclusiv papalitate), care generează un puternic curent de reformă (în paralel cu cel de consolidare a puterii). Curînd, întreaga creștinătate latină începe să respire același aer de reînnoire spirituală. Odată regăsit, trecutul devine irezistibil. Alături de celelalte ramuri ale cunoașterii, studiul teologiei se specializează, iar Biblia reapare nu doar ca obiect de cult, ci și de studiu. La întîlnirea cu aerul reformator, studiul biblic și patristic naște dorul după lumea Evangheliei și a apostolilor. Se pregătește astfel terenul nu doar pentru Sfinții Francisc și Dominic, ci și pentru erezii, personaje disidente și curente care se revendică, toate, din același filon reformator. Francisc, Dominic și discipolii acestora descoperă o Evanghelie a umilinței și a sărăciei radicale, a responsabilității și conștiinței individuale, a căror privilegiere a fost pregătită de secole de reflecție, exegeză și dialog. Trăirea și predicarea Cuvîntului, acea imitatio Christi atît de dragă lui Luther, devin o preocupare din ce în ce mai serioasă pentru creștinul medieval. Franciscanii și dominicanii iau cu asalt orașele și universitățile Europei, predicînd, cu rîvnă evanghelizatoare neîntrecută, înnoirea vieții morale. Călugărul calabrez Ioachim de Fiore vestește, profetic, creștinătății că Biserica se va reînnoi cînd va intra în ultima din cele trei epoci ale Creației, epoca Duhului Sfînt, în care nu va mai fi nevoie de preoțime. În același timp, ereziile catarilor din sudul Franței și ale altor curente gnostic-dualiste scot la iveală un radicalism revoluționar și primejdios, greu de dislocat.

Odată cu aplecarea asupra Scripturii și a Evangheliei, omul medieval descoperă, în cel mai intim mod, un Iisus uman, însîngerat, răstignit, care înțelege și împărtășește slăbiciunea și fragilitatea umană. Tatăl-Judecător face loc Fiului iertător, iar distanța dintre om și divinitate se îngustează. Cultul Fecioarei Maria se dezvoltă în paralel cu literatura de curte și cu poezia de dragoste, care deschid noi orizonturi de sensibilitate. Credința se interiorizează, iar mîntuirea devine o prioritate personală, atingînd uneori cote extreme. Formele de pietate se diversifică și apar figuri mistice, precum Hildegard von Bingen, Ecaterina de Siena sau Margerie Kempe, care fascinează, dar și ridică semne de întrebare cu privire la relația creștinului cu preoțimea mijlocitoare.

Nici critica din interiorul Bisericii nu lipsește. Deși la o privire superficială am putea crede că perioada medievală este caracterizată de conservatorism, reacțiune și conformism la toate nivelurile, creștinătatea latină medievală este frămîntată de întrebări fundamentale pe care le ridică în arena dialogului și chiar a conflictului dintre filozofie și teologie. Cărturari precum Abélard sau Sigeriu din Brabant, situați la marginea ortodoxiei catolice, sporesc, fiecare în manieră proprie, efervescența de idei ce caracterizează întreaga perioadă medievală latină.

Critica radicală a lui Luther nu apare, așadar, ex nihilo. Ea se înscrie într-un context de critică punctuală susținută, întreprinsă de oamenii de cultură de după anul 1000. La acest capitol, trebuie să-l menționăm neapărat pe Dante, cu atît de mult cu cît critica sa nu este cea a unui preot sau teolog (precum John Wycliffe sau Jan Hus), ci a unui poet pentru care teologia nu este obiect de studiu în sine, ci instrument pentru înălțarea sufletului către Dumnezeu. Divina Comedie nu pune în discuție legitimitatea oficiului papal și eclezial, dar conține largi secțiuni anticlericale și atacuri susținute împotriva papilor nevrednici. Între altele, Dante le pune în vedere arhiereilor vremii că „Evanghelia și Marii Doctori ai Bisericii sînt dați uitării“, iar clericii „nu se gîndesc la Nazaret, unde și-a deschis aripile arhanghelul Gavriil“. Ca în multe alte privințe, Dante, omul medieval prin excelență, creează o sinteză a spiritului de contestare, visare, reînnoire și trăire a acelui Ev Mediu care, două veacuri mai tîrziu, îl aduce pe Luther la porțile bisericii din Wittenberg. Mistica și pietatea teologului german nu apar spontan, ci sînt moștenirea multor secole de încercări și experimente. Același lucru se poate spune despre gîndirea sa evanghelic-eshatologică, alimentată de numeroase izvoare și curente medievale. Succesul enorm și rapid al lui Luther se explică, în cele din urmă, prin faptul că monahul augustinian a reușit să concentreze, într-un singur fascicul, toate energiile unei epoci însetate de reformă și reînnoire spirituală. 

Cristian N. Ispir este doctor în istorie medievală al King’s College, Londra.

Foto: Cele trei epoci ale creaţiei, Joachim de Fiore