Referendumul bine temperat
La început a fost plebiscitul, o tehnică de cezarism democratic a cărei unică menire era aceea de a permite puterii executive confecţionarea legitimităţii. De la primul la cel de al treilea Napoleon, plebiscitul a fost, în aceste edificii autocratice, instrumentul destinat să ofere alternativa la mecanismul reprezentativ, ca expresie a legăturii directe dintre conducătorul providenţial şi naţiune. De aici, reticenţa regimurilor din Franţa de după 1871 de a îmbrăţişa această soluţie, reticenţă ce dispare, definitiv, odată cu Constituţia de la 1958, una ce proclamă centralitatea unei alte instituţii, referendumul.
Distincţia dintre cele două concepte şi tehnici este departe de a fi una academică, ea fiind legată de modul în care operează şi se definesc regimurile politice. Tactica plebiscitară poate supravieţui chiar şi acolo unde, aparent, plebiscitul a fost înlocuit de referendum: continuitatea este vizibilă la nivelul ingerinţei puterii executive, ingerinţă motivată de necesitatea obţinerii sprijinului popular. Tactica plebiscitară este, acum, ca şi în trecut, un inamic formidabil şi tenace al democraţiei şi al pluralismului, ca şi un stîlp al autocraţiilor. Preşedintele turc Erdogan a recurs, relativ recent, la o asemenea abordare, spre a-şi consolida controlul absolut asupra instituţiilor constituţionale: lichidarea pluralismului a fost ţinta evidentă a acestei operaţiuni.
Profilul referendumului se constituie, pe cale de consecinţă, prin delimitarea de identitatea plebiscitului. Acolo unde plebiscitul este convocat spre a permite stăpînirii să îşi întărească dominaţia, ignorînd echilibrele constituţionale, referendumul are ca menire consultarea, în regim de libertate şi de non-ingerinţă, a naţiunii. Acolo unde plebiscitul atacă, frontal, ordinea democratică, referendumul este parte din gramatica ei, fiind precizat, în atîtea Constituţii, ca un mijloc prin care se exercită suveranitatea naţională. Acolo unde plebiscitul este întemeiat pe constrîngeri şi pe intimidare, referendumul este marcat de contextul spiritului critic şi al examinării, în libertate, a diverselor opţiuni. Acolo unde plebiscitul consolidează sclavia, proclamînd suveranitatea, referendumul intervine spre a oferi cetăţenilor dreptul, legitim, de a stabili direcţiile societăţii în care trăiesc.
Referendumul este inseparabil de marile momente şi de marile opţiuni, de unde şi atenţia cu care trebuie iniţiat şi condus, în termeni de proces constituţional. De la adoptarea şi revizuirea legilor fundamentale la clarificarea înţelesului căsătoriei, referendumul este, în universul nostru, o referinţă obligatorie. Încadrarea sa prudentă şi transparentă este o necesitate, de vreme ce alternativa plebiscitară nu este niciodată cu adevărat absentă. Recomandările instituţiilor Consiliului Europei conturează un dosar al bunei utilizări a referendumurilor. Schimbarea regulilor de joc în cursul jocului ori lipsa de informare adecvată şi nepărtinitoare pot fi fatale. Spre a fi eficace, referendumul trebuie înscris în logica democraţiei liberale, iar nu în afara ei.
Referendumul, asemeni democraţiei reprezentative, poate aluneca în direcţia tiraniei majorităţii. Asigurarea garanţiilor care protejează drepturile individuale este precondiţia oricărei societăţi plurale. Logica majorităţii este legată de esenţa referendumului, la fel cum este şi de esenţa alegerilor parlamentare. A refuza, de principiu, ideea referendumului, în baza pretinsei incapacităţi a cetăţenilor de a alege, ar însemna, simetric, refuzul mecanismului democratic, în ansamblul său. Politica nu poate fi un joc tehnocratic, ea se fondează pe opţiuni şi pe consimţămînt.
Referendumul bine temperat este un corectiv şi nu un inamic al democraţiei reprezentative. Încadrarea sa atentă este opera moderaţiei politice, evitînd extremele şi căutînd drumul libertăţii.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, specialist în drept constituţional. Cea mai recentă carte a sa este Rusia, 1917. Soarele însîngerat. Autocrație, revoluție și totalitarism, Editura Humanitas, 2017.