Recunoștința, darul „învățăceilor”

Cînd am fost invitată să vorbesc despre recunoștință în calitate de medic, am avut un mic atac de panică: ce aș putea să spun ca să nu fiu greșit interpretată? Din fericire, în momentul de față lucrez în mediul privat, așa că îmi pot permite să vorbesc inclusiv despre recunoștința pacienților. Însă rămîne greu de abordat un astfel de subiect într-o țară în care majoritatea oamenilor sînt amărîți, nefericiți, se simt hăituiți și nu se mai prea bucură de nimic, darămite de un act medical corect: la medic pacienții vin cu teamă și îngrijorare, nicidecum predispuși la a se bucura, decît poate doar dacă este vorba despre vreo sarcină dorită. 

Cu toate acestea, am întîlnit și în domeniul meu de activitate oameni fericiți, mulțumiți și recunoscători. În general, pacienții care au sindrom de apnee în somn sever, simptomatici, care folosesc aparatul CPAP ca tratament, se simt foarte bine. Am o pacientă mai veche care, de fiecare dată cînd vine din provincie la control, se trezește dis-de-dimineață ca să ne pregătească prăjituri. Plăcerea ei este să facă dulciuri și acum se bucură că i s-a extins paleta de oameni pe care-i poate încînta în acest fel. Este o pacientă care doarme foarte bine de cînd folosește aparatul, iar familia ei este extrem de mulțumită că vine mai des la București cu ocazia controalelor și îi vizitează. Ca să nu mai zic că face prăjituri delicioase! Mult mai greu de mulțumit sînt pacienții insomniaci, și pe bună dreptate, deoarece pentru ei nu se prea poate face mare lucru. Și lipsa somnului merge mînă în mînă cu depresia. Am avut și pacienți pneumologici care mi-au mulțumit pentru că am avut răbdare să îi ascult sau pentru că am petrecut mult timp uitîndu-mă pe documentele lor medicale mai vechi. Deși asta face parte din meseria mea, nu e ca și cînd aș fi făcut ceva în plus, sau ceva nemaivăzut, faptul că ei apreciază și îmi mulțumesc îmi dă puterea de a-mi face treaba bine în continuare.

Dar, făcînd abstracție de relația medic-pacient, care este una specială, nu știu ce oare putem povesti despre recunoștință într-o țară în care, din păcate, a spune „te rog frumos” este echivalent cu implorarea, a spune „mulțumesc” este echivalent cu a fi receptaculul unui extraordinar, incredibil, nemaintîlnit, imens de mare serviciu oferit, un fel de „nu m-aș fi descurcat niciodată singur” și a spune „scuză-mă” îl incită pe celălalt la a deveni agresiv cu tine (pentru că este clar tu ești de vină, nu?!). Deși cei șapte ani de-acasă ar trebui să ne fi învățat că a spune „mersi” portarului care îți ține ușa (deși, ce să vezi, ăsta e job-ul lui!) este un act de politețe. A mulțumi și a arăta că te bucuri de un cadou nu face decît să îl încînte pe cel care ți l-a oferit… și multe altele din aceeași categorie.

Dar iată că într-o astfel de țară pot să vorbesc despre recunoștința care vine din mentorat, o noțiune destul de puțin utilizată pe aceste meleaguri. Am peste zece ani de experiență de predare în cadrul Facultății de Medicină, atît studenților, cît și rezidenților. Și am avut mulți studenți care mi-au spus că au ales pneumologia ca specializare datorită mie și datorită felului în care le-am predat, și de asemenea am avut de-a lungul timpului mulți foști studenți care chiar mi-au devenit rezidenți. Recunoștința venită din partea cuiva pe care l-ai ajutat să se dezvolte este greu de descris în cuvinte. Însă, dacă simt că am făcut ceva important în această viață și că am contribuit în vreun fel la progresul societății, asta cu siguranță se datorează rezidenților mei, care și acum mai vin în timpul lor liber la privat ca să mă asiste. 

În perioada în care am fost președintele Societății Române de Somnologie și Ventilație Non-Invazivă am avut ocazia să organizez conferințe cu mulți invitați străini, invitați de marcă, la care am considerat că tinerii din România nu își permit să ajungă, dar de la care ar putea învăța, și de asemenea am contribuit la lansarea competenței de somnologie și la obținerea unor compensări pentru pacienți. Însă aceste acte au ajuns foarte repede neglijabile din punct de vedere social. Singurul lucru care a rămas constant de-a lungul timpului a fost recunoștința pe care mi-au arătat-o rezidenții mei, felul în care ei m-au sprijinit și mi-au fost alături, recunoștință care a vizat doar gesturi mici făcute de mine, gesturi care, de altfel, intrau în „fișa postului”. Din punctul meu de vedere, într-o lume în care recunoștința a ajuns doar un cuvînt desuet și în care nimeni nu mai vrea să recunoască că ar fi putut învăța ceva de la tine, întrucît cu toții ne naștem învățați (nu?) și nu avem nevoie de nimeni și de nimic, ceea ce primesc eu de la „învațăceii” mei este extrem de prețios.

Eu, una, mă bucur de fiecare strop de recunoștință pe care îl întîlnesc în calea mea și mă străduiesc la rîndul meu să ofer recunoștință ori de cîte ori am ocazia. Cred că numai așa putem păstra lumea mai frumoasă, vărsînd în ea cîte un pic de recunoștință, mulțumire sau părere de rău, după caz.

Oana Deleanu este medic primar pneumolog cu competență în somnologie la Clinica Somnolog și șef de lucrări la UMF „Carol Davila”.