Recesiunea

- cum, de ce şi ce ne mai aşteaptă - Criza actuală a ieşit la suprafaţă în august 2007 cînd mai mulţi "ninja" (din engleză: "no income, no jobs and no assets" - adică persoane fără venituri, fără locuri de muncă şi fără alte active) nu au mai plătit ratele la creditele ipotecare "sub-prime" din Statele Unite - adică acele credite cu un risc ridicat de ne-rambursare. În condiţii obişnuite, faptul că o bancă îşi exercită dreptul la ipotecă nu este anormal. Problema a fost că aceste credite sub-prime au reprezentat, la jumătatea lui 2007, aproape un sfert din totalul creditelor ipotecare din Statele Unite. În august 2007 am văzut semnele, dar condiţiile au apărut cu mult timp înainte. În ’80 şi ’90 piaţa financiară s-a liberalizat atît în Statele Unite, cît şi în Marea Britanie, dar şi în multe alte state din întreaga lume, de la Islanda pînă în România. Această liberalizare a fost însoţită de reglementări şi controale publice neadecvate. Instituţiile financiare şi în primul rînd băncile de afaceri (printre care şi defuncta Lehman Brothers) au atras cei mai talentaţi specialişti în economie, informatică şi matematică. Aceştia au inovat finanţele şi au inventat şi rafinat o serie întreagă de produse financiare; produse şi inovaţii ce erau în cele din urmă reglementate de către autorităţi, însă doar la mult timp după apariţia lor, cînd deja apăruseră alte produse, alte inovaţii. Cu alte cuvinte, controlul statului nu a ţinut pasul cu inventivitatea oamenilor. Autorităţile americane au pus gaz pe foc. Astfel, pentru a evita o criză economică în anii 2001-2002, rata oficială a dobînzii a fost drastic redusă, creditele ipotecare au început să fie extrem de uşor acordate. Cum acţiunile la bursă tocmai căzuseră, investiţiile imobiliare păreau extrem de sigure. S-a creat astfel o bulă imobiliară. Băncile care acordau creditele le vindeau imediat mai departe, de exemplu, către bănci de afaceri precum Lehman Brothers; cei care le cumpărau le împachetau cum doreau, adică le vindeau la pachet cu credite bune. Iar astfel de pachete erau revîndute, iarăşi re-împachetate, despachetate şi iar vîndute. Nimeni nu mai ştia unde se află riscul. Iar atunci cînd aproape un sfert dintre creditele acordate într-o piaţă precum Statele Unite nu prea sînt recuperabile, casele intrînd în posesia băncilor, se creează pe piaţă o supra-ofertă de locuinţe. Supra-oferta generează căderea preţurilor, deci pierderi pentru cel care deţine ipoteca. Cum funcţionează băncile Ideea de bază a afacerii unei bănci este că se îndatorează pe termen scurt, de exemplu, atrăgînd sume din partea populaţiei sau din partea diferitelor firme. Aceste sume sînt date cu împrumut mai departe, însă pe termen lung. Datoriile unei bănci sînt foarte lichide, în timp ce activele unei bănci sînt pe termen lung, deci mai puţin lichide. Cum se poate menţine un astfel de model de afaceri? Răspunsul este simplu: deponenţii au încredere în bănci. Falimentul băncii de afaceri Lehman Brothers a arătat că depozitele la bănci nu sînt aşa de sigure, a apărut neîncrederea deponenţilor, băncile nu se mai împrumută între ele decît la costuri extrem de ridicate. Dacă deponenţii îşi retrag lichidităţile, pentru a acoperi aceste cereri de retragere, băncile sînt nevoite să-şi vîndă din active. Cum activele erau destinate a fi deţinute pe termen lung, valoarea de vînzare forţată este mai mică decît valoarea reală a acestui activ. Ca atare, băncile înregistrează pierderi. Un exemplu, pentru a fi mai clar despre ce vorbesc: în Marea Britanie există aproximativ 20 de milioane de locuinţe, cu un preţ mediu de 200.000 de lire sterline. Majoritatea acestor locuinţe sînt luate pe credit, iar bună parte dintre ele, la valoarea maximă a locuinţei. Teoretic, o scădere cu 10% a preţului locuinţelor se traduce printr-o pierdere de valoare de 400 de miliarde de lire. Cum, în cele din urmă, locuinţele sînt ipotecate în favoarea băncilor, pierderile potenţiale pentru bănci se ridică deci la 400 de miliarde de lire sterline. Această sumă reprezintă mai mult decît valoarea capitalurilor proprii ale tuturor băncilor britanice. Aşadar, viitorul băncilor ca model de afaceri a fost pus sub semnul întrebării, cu urmări extrem de grave asupra economiei reale. O încetare a activităţilor băncilor se traduce prin recesiune profundă: firmele nu se mai pot împrumuta, producţia scade, locurile de muncă dispar, consumul scade, veniturile statului din impozite scad. Asta înseamnă recesiune profundă. De ce au intervenit guvernele? Pentru a evita recesiunea profundă, firmele, familiile, economia în general au nevoie de finanţări din partea băncilor. Băncile au nevoie să recîştige încrederea deponenţilor. Deci au nevoie de lichiditate. Falimentul unei bănci importante într-o ţară are consecinţe grave asupra activităţilor băncilor peste tot în lume. Recesiunea economică nu se poate reduce doar la Statele Unite, ea va afecta întreaga lume. Din această cauză, acţiunile concertate ale guvernelor şi băncilor centrale sînt de aplaudat. Aceste instituţii au injectat bani în sistem, atît lichidităţi prin intermediul băncilor centrale, cît şi sume care permit băncilor să-şi menţină valoarea pînă vor recupera banii prinşi în active pe termen lung. La ce să ne aşteptăm Acţiunile financiare de salvare de sute de miliarde de dolari ale diferitelor guverne se vor traduce printr-un control mai accentuat al statului în lumea bancară. De exemplu, directorii Royal Bank of Scotland au fost nevoiţi să demisioneze după ce au cerut ajutorul Guvernului britanic, guvernul va controla banca, devenind practic acţionarul principal. De asemenea, se vor introduce reglementări extrem de stricte în privinţa activităţilor băncilor. Guvernele ştiu că pe termen lung băncile sînt mai bine gestionate în mod privat. De aceea, cred că se va trece la o re-privatizare, odată ce noile controale vor deveni funcţionale. Da, este adevărat că gestiunea privată a băncilor a produs acest dezastru. Însă acţiunile lor au adus şi dezvoltare: s-au lansat noi industrii, s-au construit milioane şi milioane de locuinţe, s-au obţinut profituri care au fost impozitate (în Marea Britanie sectorul financiar este al doilea contributor la buget, după industria energetică); s-au creat milioane şi milioane de locuri de muncă din China pînă în Estonia, ceea ce a adus creştere economică, creşterea economică a generat alte locuri de muncă, deci mai multe taxe, inclusiv mai multe taxe pe locuinţe şi tranzacţii imobiliare. Ne vom aştepta ca băncile să fie mai mici decît mamuţii de pînă în 2007. Este adevărat, în momentul de faţă are loc o consolidare. Însă una dintre problemele acestei crize este că băncile şi alte instituţii financiare (cum ar fi şi AIG - printre cei mai mari asiguratori din lume) sînt prea mari. Datoriile Barclays - o bancă britanică - sînt mai mari decît produsul intern brut al Marii Britanii; datoriile Fortis - o bancă din Benelux - sînt mai mari decît produsul intern brut al Belgiei. Ce se va întîmpla cu România Din fericire, România a scăpat deocamdată de pierderi în sistemul bancar. Acesta pare să funcţioneze normal. Parte din merit revine Băncii Naţionale care a învăţat lecţiile Bancorex şi Banca Agricolă şi a avut reglementări draconice în comparaţie cu alte ţări. În plus, rezerva de 26 de miliarde de euro a BNR trebuie să fie mai mult decît suficientă pentru a evita orice mică problemă din sistemul bancar românesc. Însă la nivelul economiei reale, nu are cum să scape. Recesiunea ce se întrevede în Europa de Vest şi în America nu are cum să nu ne afecteze: România exportă mai mult de 70% pe aceste pieţe. În plus, obţinerea de împrumuturi pentru dezvoltare va fi mult mai grea şi mai costisitoare. Ca atare, investiţii planificate se vor face mai tîrziu sau vor fi mai mici sau nu se vor face deloc. România se află într-o perioadă de creştere economică, însă această creştere spectaculoasă din ultimii ani se va tempera. Guvernul României, atît cel actual, cît mai ales cel viitor trebuie să înveţe din aceste lecţii. Trebuie să înveţe că atunci cînd economia creşte, este nevoie de un control al cheltuielilor bugetare şi, eventual, de excedent bugetar. Aceste rezerve pot fi folosite în momente mai grele, precum cel din această perioadă. Şi nu în ultimul rînd, cred că a devenit clar pentru toată lumea că nimeni nu poate fi izolat într-o criză financiară şi că este nevoie de măsuri comune la nivel internaţional. România a fost afectată şi ea, leul depreciindu-se mai repede decît s-a prevăzut, cursul de schimb leu/euro a atins în urmă cu trei săptămîni maximum din ultimii ani. Un curs care nu este constant aduce incertitudini şi deci costuri suplimentare firmelor şi familiilor. De aceea, prioritatea politică a viitorului guvern este să lucreze împreună cu Banca Naţională pentru adoptarea cît mai rapidă a monedei unice europene. Emil Stoica locuieşte la Londra şi este co-autor al unui blog (stoica.hotnews.ro) pe teme economice găzduit de www.hotnews.ro. După 10 ani lucraţi la Bucureşti, Milano şi Londra în audit financiar şi managementul riscului, din 2007 este responsabil financiar pentru Europa de Est al unei firme multinaţionale cotate la bursă.