Reacţionarul glorios
Cînd a murit Aleksandr Soljenițîn, în vara lui 2008, Alain Besançon a scris că „oricine îl atacă pe Soljenițîn riscă să fie ingrat sau meschin“. Lumea, știm bine, nu duce lipsă de ingrați și nici de meschini. Hélas, nici de proști!
Atacurile la adresa autorului Arhipelagului Gulag continuă pînă azi. De fapt, întreaga viață a acestui mare om a fost însoțită de un nesfîrșit șir de atacuri. De la cele care vizau exterminarea lui fizică (anchetele kaghebiste și anii de gulag) la cele care vizau exterminarea lui morală. Înainte de căderea URSS, pentru propaganda sovietică el era un trădător, un tip lipsit de talent susținut ocult de CIA, un dușman al poporului – un reacționar. După prăbușirea URSS, pentru propaganda noului progres, el este un naționalist, un tip lipsit de talent susținut ocult de Kremlin, un ortodoxist, un panslavist, un antisemit, un antioccidental – un reacționar. Nu l-au clintit, însă, nici goarnele sovietice din secolul trecut, nici trîmbițele progresiste ale acestui secol. Soljenițîn a fost o forță morală de care s-au izbit și s-au pulverizat toate genurile de propagandă. Asta îl face, deopotrivă, măreț și indezirabil.
Neîndoielnic, umanitatea îi datorează enorm. Meschin este orice atac la adresa lui Soljenițîn, pentru că anvergura faptelor sale îl pune pe orice contestatar în penibilă inferioritate. De pe ce temei moral îl poate contesta cineva pe Soljenițîn? Omul acesta este printre cei cinci sau șase trăitori ai veacului XX care au dărîmat comunismul. Tu, oricine ai fi, ce ești în comparație cu asta? Așa ar gîndi o lume normală. Doar că trăim în alt gen de lume. Lumea a progresat atît de fericit, încît pitpalacii sînt absolut liberi și feriți de orice risc să înjure leii. Și, dacă le atragi atenția, la rîndul tău ești pus imediat la colț, căci pitpalacii au uluitor de mulți susținători, iar leii sînt tot mai rari și tot mai singuri.
Și totuși, privind biografia și literatura acestui gigant, cu imensul respect pe care i-l purtăm, merită să încercăm o evaluare a moștenirii lui, la zece ani de la moarte și o sută de ani de la naștere. O evaluare așa cum Dilema veche știe să facă. O evaluare care, de fapt, vorbește despre noi înșine mai mult decît despre Soljenițîn, pentru că locul lui în istorie este definitiv asigurat. El nu mai poate rata nimic; noi, însă, putem rata totul.
În plus, Dilema veche dedică acest Dosar lui Aleksandr Soljenițîn pentru că detestă și ingratitudinea, și meschinăria!
Ilustraţie de Ion BARBU