(Re)…

Toate-s vechi și nouă toate, vorba poetului, pentru că putem întreba, legitim și inocent, măcar acestea: a) cît de veche/nouă este o federare de ipostasuri, cum sînt catedralele occidentale, a cărei edificare a început cu corul/altarul în gotic, iar fațada i-a fost pusă în baroc? Gîndit secvențial, procesul arhitectural este un „Nud coborînd o scară“, ca la Duchamp: ne vorbește de coprezență mai mult decît despre un unic obiect; b) cît de veche/nouă este replica dată unei clădiri anterioare, Parthenonul din Nashville, Tennessee, de pildă? c) cît de veche/nouă este o altă iterație recentă a cîte unui (arhe)tip imemorial, turnul de pildă? d) cît de vechi este templul de la Ise, Japonia – două întruchipări în lemn ale aceluași proiect, care se înlocuiesc una pe celaltă în 25 de ani, de mai mult de o mie de ani? Cît de vechi sînt ruinele care nici nu au apucat să devină clădiri ale comunismului?

Or, schimbările de paradigmă în arhitectură au presupus două ingrediente: 1) o restartare, vorba doamnei Clinton: e de (re)luat totul de la zero, căci undeva s-a greșit, ieșindu-se din logica devenirii și 2) o nouă genealogie, de regulă paricidală, care să arate că, departe de a fi o manieră nouă de a zidi, ceea ce se propune ca nou va fi fiind chiar modul însuși de a face arhitectura dintotdeauna, minus episodul nefericit de dinaintea celui acum propus.

În acest ritm pulsatoriu al schimbărilor, noțiunile de vechi și nou sînt primele deconstruibile. Noul e nemaivăzut vreodată, sau doar de generația prezentă (dar ea poate fi amnezică, sau fără cunoștință despre ceea ce există deja, altundeva sau altcîndva)? Noul e insolitare, cu toate procedeele ei, unele manipulatorii? Dar vechi e orice aflat în lume dinaintea luării noastre la cunoștință, e de cînd lumea, concrescut ei, sau are caracter istoric?

Noutatea remarcabilă a Renașterii a însemnat tocmai revizitarea arhitecturii clasice: din (și peste) acest patrimoniu, în bună parte zdrobit, dar mîndru încă (precum l-am putut revedea recent la MNAR, în expoziția dedicat lui Piranesi de Cosmin Ungureanu), s-a refăcut nu civilizația romană antică în sine, ci imaginea prezenților de atunci despre un trecut idealizat și augmentat. Și această arhitectură, la care Renașterea face referire, vine de undeva: unele lucruri romanii le-au adus, uneori la propriu, ca atare, din Grecia, dar dintr-o lume elenistică unde deja se cunoștea monumentalitatea; pe altele, tocmai din Persia sau din Egipt și, făcînd cut & paste, sau anamorfoze, au și standardizat cîteva tipuri urbane și arhitecturale pe care le folosim încă. Acest moment zero, cu alte cuvinte, nu a fost creație ex nihilo și are propria sa genealogie: în primul tratat de arhitectură păstrat, Vitruviu recunoaște că s-a inspirat din tratate anterioare; dacă mai era ceva de augmentat, o făcuse deja Octavian Augustus, cel care, potrivit arhitectului nostru, găsise o Romă de cărămidă și lăsa o Romă de marmură. Nici mai tîrziu, la Sfînta Sofia, lucrurile nu însemnau doar experiment matematic pur, căci referința deja exista, chiar dacă idealizată: Procopius pretinde că Justinian, văzînd rezultatul în ziua sfințirii, ar fi exclamat (deloc creștin, de altfel): -„Te-am învins, Solomoane!“.

Mai tîrziu, în secolul al XIX-lea, a șocat descoperirea faptului că statuile și templele grecești erau pictate – și anume violent și fovist: cum, peste marmura de Pentelic, de Carrara sau Tivoli se va fi pus culoare, iar monumentalitatea albă și eroică a neo-clasicismului se baza pe o confuzie? Chiar și columna lui Traian era colorată?

Citind Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, al lui J.L. Borges, aflăm că nici măcar tentativa, disperată, de refacere în prezent a textului, în absolut toate condițiile redactării de atunci a operei lui Cervantes, inclusiv rescrierea ca atare a textului însuși, nu îl vor face identic cu opera originală/originară. Nici Umberto Eco nu credea altceva propunînd citatul cu funcție estetică, de care plin este, de altfel, Numele trandafirului. Deci, nici replica și nici pastișa nu sînt altceva decît opere oarecum noi, nicidecum plagiate? – ar concluziona, fericit, studentul care descarcă de pe net referatul deja scris.

Or, mai există un termen mediu în ecuația nou-vechi, pe care trebuie să îl introducem aici: tradiția. Unii îl ortografiază cu majuscule. În interiorul tradiției, lanțul transmisiunii predă mai departe principii și, mai important, semnificația (sacră) a acestora. Priviți o erminie (manualul pictării icoanelor în general și a bisericilor, în particular): sînt descrise scenele care să nu cumva să lipsească din icoană, pornind de la sensul teologic al scenei, după care iconarul e trimis să închipuie cele citite. Uneori, acesta o face inovator, ca în triptice sau în reprezentarea secvențială a vieții ființei sacre desemnate, sau ca în icoanele cu multe personaje. Procedee mai tîrziu reluate în benzile desenate, dacă vă întrebați care e legătura din personajele Marvel și icoanele ortodoxe. Nici un canon grafic, nimic care să inhibe creativitatea, imaginația pictorului. Dacă toate aceste puncte obligate de teologie sînt parcurse, cîmpul pictural al icoanei îi aparține artistului.

Și avangarda istorică, atunci, ce (mai) este, dincolo de oximoron? Un mod de a curma suferința muribundei arte și arhitecturi care o preceda, am fost învățați. O rupere totală de referințele istorice. Or, între timp, am aflat că este o (re)propunere a artei arhaice, africană sau asiatică (sau perimediteraneană și vernaculară, în cazul arhitecturii), o examinare a originilor de toate felurile (jocul copiilor, arhitectura fără arhitect, preistoria, arta din peșteri); am mai aflat și despre Origini spirituale în arhitectura modernă (Ioan Andreescu), unde se opinează că datorăm modernismului arhitectural al unora o privire inițiată sau de-a dreptul mistică, unde ab initio înseamnă privire retrospectivă către (arhe)tipuri ale spațiului, către choreme (echivalentul grafemelor/fonemelor: unități elementare de spațiu, pornind de la chora platonică), înspre principii, mai degrabă decît doar geometriile din Timaios. Cu alte cuvinte, oricît de paradoxal va fi părînd, se poate construi un argument în care unele construcții moderne – de pildă, ale lui Luis Kahn – sînt mai vechi în concept și referință decît unele făcute, să spunem, în stilul Empire francez. Noul poate fi mult mai vechi, ba chiar primordial, în raport cu vechiul peste care doar a trecut timpul. Și, dimpotrivă, se poate argumenta că unele case desprinse, parcă, din muzeul satului tradițional sînt mai proaspete decît altele, de un modernism obosit și terț, din cele pe care le vedem că poluează zona periurbană a Bucureștilor (și nu numai). Putem, cu alte cuvinte, face clădiri noi care să arate vechi, bătrînicios chiar, fără ca să fie tradiționale (și nu mă pot abține, iertați-mă, să dau exemplul catedralei patriarhale). Putem, pe de altă parte, să facem clădiri acum, cu mijloacele de acum, cu geometrii (non-standard), dar care să fie (pro)punerea în operă, din nou, a principiilor tradițiilor locale/regionale sau a Tradiției perene.

Procedeele de patinare a arhitecturii noi sînt, așadar, simple, întotdeauna cît mai simple: referințele la una sau mai multe tradiții ale locului; folosirea de materiale la îndemînă, iarăși ale locului; proiectarea conform principiilor vernaculare (dacă sîntem în spațiul rural) sau a culturii/culturilor urbane din context. Insolitarea, dacă e de trebuință, să însemne redescoperirea originilor și a tezaurului uitat: am numit altundeva aceasta „retrofuturism“, expandînd termenul avangardist, care trage către steampunk, la scara istoriei, mai ales cu referire la arhitectura sacră.

Se poate face arhitectură de ultimă oră folosind piatra natural, dispusă în sistem trilitic? Se poate, o face Gilles Perraudin, pe lîngă Pont du Gard. Se pot face biserici de lemn care să nu arate neapărat istoricist, rămînînd spații sacre? Se poate, o face Mahti Sanaksenaho (sanaksenaho architects – Bing images). Dar capelele se pot face doar din beton, mari versus lemn & spații mici? Nu, se pot face din orice ai la îndemînă, chiar reciclînd, cum ne arată Rural Studio (rural studio architecture, chapel - Bing images), care refolosește cauciucuri, numere de înmatriculare, parbrize, reciclînd orice se poate folosi, întru gloria lui Dumnezeu, inclusiv dintr-un cimitir de mașini…

Avem acasă o mască africană, primită de soția mea în dar la plecarea din Senegal, de la doamna Vivianne Wade, soția președintelui de atunci. Are certificat de autenticitate, cuvînt despre care nu am spus nimic, deși el înseamnă conformitatea cu tradiția. Or, acolo, autenticitatea nu este o expresie a vechimii obiectului: certificatul declară că masca este autentică, întrucît a fost purtată în ritual. Iată o altă formă de suspendare a dihotomiei vechi/nou, despre care, poate, vom vorbi altădată, unde altundeva decît, poate, tot în Dilema veche...

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București.

Foto: Biserica Sf. Nicolae, Densuș (wikimedia commons)