Războiul tupeiştilor
Cînd m-am gîndit să alcătuiesc un dosar despre tupeu, recunosc, am avut în minte, în primul rînd, conotaţia negativă a termenului: aroganţa şi obrăznicia – două ingrediente care păreau esenţiale în reţetele de succes ale societăţii contemporane. De la vecinul care îşi parchează maşina pe peluza din faţa blocului la politicienii scriitori din penitenciarele româneşti. Între acestea există o vastă paletă de nuanţe ale tupeului negativ, dar negativ moralmente, căci altfel, „nesimţirea“, ca sinonim, este încă un puternic magnet pentru reuşită.
Vrem sau nu să recunoaştem, întotdeauna tupeistul va atrage atenţia. Se va face remarcat. Va fi cel mai strălucitor dintr-o adunare. Va fi cel care va vorbi mai tare şi mai precipitat ca alţii. Îşi va impune punctul de vedere, mai inteligent sau mai violent. Se va băga în sufletul tău şi, dacă eşti mai slab de înger, vei ajunge să cedezi mereu presiunilor. Tupeistul te va face să-l slujeşti, vei ajunge să îi faci favoruri, avînd impresia că, de fapt, el îţi face ţie un favor, lăsîndu-te să munceşti pentru el. Acest gen de tupeist se va băga mereu în faţa ta la o coadă, înghiontindu-te de parcă l-ai deranja, va trece pe roşu cu maşina şi te va înjura că îi stai în cale, va face legi pentru a justifica fonduri europene, pretinzînd că legea e spre binele tău. Dacă îi reproşezi lipsa de morală, ori îţi va rîde în faţă, desfăşurînd teancul de bani, ori se va arăta jignit şi va poza în victimă. Oricum ar face-o, tupeistul obraznic va ajunge să-ţi închidă gura.
Asta dacă nu te înarmezi, la rîndul tău, cu celălalt fel de tupeu. Tupeul pozitiv. A doua conotaţie a cuvîntului, care se traduce, de data aceasta, prin îndrăzneală, curaj, încredere în tine. Dar vorbim aici despre o încredere bazată pe atuuri autentice, despre conştientizarea propriilor valori şi drepturi şi de folosirea acestora fără ezitare. Dacă obrăznicia este, de fapt, un exhibiţionism gonflat al unor valori inexistente, tupeul omului inteligent are baza solidă a argumentului imbatabil.
Iar tupeul pozitiv, acel curaj de a‑ţi apăra interesele, pare a deveni un fenomen din ce în ce mai răspîndit în societatea românească de acum. Dacă pînă mai ieri eram obişnuiţi să înghiţim găluştile, azi reacţionăm. Chemăm Poliţia să ridice maşina acelui vecin care a parcat-o aiurea. Reclamăm un producător la protecţia consumatorului, dacă ne vinde un produs stricat. Ieşim în stradă dacă o lege nu ne convine. Luăm atitudine şi ne impunem, taxînd nesimţirea sau abuzurile – iar asta ţine şi de structurile instituţionale care încep să meargă în România, dar şi de cunoaşterea temeinică a unor drepturi. Căci, pînă la urmă, valorile au început să iasă la suprafaţă, iar lucrurile să reintre, încet, pe un făgaş de normalitate.
Ilustraţie de Ion BARBU