Războiul fantasy-ului cu basmele lui Propp

8 iunie 2006   Tema săptămînii

Printre multe altele, literatura SF şi fantasy a fost acuzată, de-a lungul timpului, că ar fi: o copie ratată a beletristicii; un produs care-şi cîştigă legitimitatea doar dacă reuşeşte să intre în zona de influenţă a unei specii acceptate de establishment-ul literar; un gen "rece", care se adresează în special capacităţii speculative; un soi de compus chimic care distruge puritatea literaturii, prin acţiunea corozivă a tehnologiei; un produs asociat disciplinelor oculte contemporane (de la ozenistică, la parapsihologie); un dispozitiv subversiv, care anihilează literatura; o suburbie a fantasticului şi a basmului. Aceste prejudecăţi erau înşiruite şi combătute de Cristian Tudor Popescu într-o excelentă introducere la o antologie SF, pe vremea cînd jurnalistul în trening şi adidaşi se ocupa, încă, de science fiction. Personal, nu compătimesc soarta de văr sărac, de la ţară, a SF-ului, care nu are nevoie de permisiunea establishment-ului pentru a-şi etala temele specifice şi originale, seriile valoroase şi autorii de prim rang, iar în privinţa emoţiei, de la Fundaţia lui Asimov şi Sfîrşitul copilăriei al lui Arthur C. Clarke, la Alien şi Războiul stelelor, ficţiunile speculative o exploatează cu talent şi/sau metodă. Ideea că science fiction-ul şi, în special, fantasy-ul ar fi suburbii ale basmului este însă destul de răspîndită şi, aparent, nu lipsită de temei. Doi autori, Franz Rottensteiner şi John Sladeck, citaţi de Florin Manolescu în studiul său din 1980, Literatura SF (din păcate, una dintre foarte puţinele cărţi de la noi dedicate subiectului!), consideră că, la fel ca în cazul basmului, se poate constitui o listă cu situaţiile stereotipe ale science fiction-ului. Modelul ar fi Vladimir Propp, cu Morfologia basmului, iar ideea celor doi este că s-ar putea întrevedea un tip structural unic, o singură fabulă-arhetip a literaturii SF. Iată cîteva dintre subiectele de pe lista lui Sladeck, care ar rezuma, în totalitate, science fiction-ul: super-copilul telepat; pe staţia spaţială, unul dintre noi este, în realitate, un android care vrea să ne distrugă pe toţi; robotul/extraterestrul mucilaginos care salvează o viaţă; 1984, al lui Orwell, re-reexaminat; ultimul om pe Pămînt; neo-feudalism, după Marele Război Atomic etc. Pe de o parte, problema este că, punînd sub microscop poveştile SF care apar, an de an, în număr tot mai mare, lista temelor şi situaţiilor nu s-ar încheia niciodată. Şi asta deoarece science fiction se orientează, în mod paradoxal, nu atît spre noutăţile ştiinţifice, cît mai ales spre schimbările din mediul social şi politic. Un bun exemplu îl reprezintă serialul Star Trek: Generaţia următoare, semnat de Gene Roddenberry, cu cele peste 175 de episoade ale sale (fără a socoti şi filmele!), unde fiecare aventură constituie, de fapt, un pretext pentru a comenta un aspect al realităţii anilor '80 şi '90. Pe de altă parte, orice operă de literatură din centrul mainstream-ului s-ar putea reduce, cu puţină rea-voinţă şi migăleală critică, la o listă de subiecte recurente într-o mie de alte opere, valoroase ori ba. Nu mai pun la socoteală faptul că John Sladeck, atunci cînd a aşternut pe hîrtie, prin 1972, cele 14 subiecte ale sale, nu a luat în calcul apariţia fantasy-ului, care cîştigase destul teren după publicarea, în 1954 şi în 1955, a trilogiei Stăpînul inelelor, a lui J.R.R. Tolkien. Cu siguranţă că lista subiectelor din trilogia lui Tolkien nu s-ar opri la 14 situaţii, iar dacă am adăuga povestirile din Silmarillion şi zecile de variante din Poveştile neterminate, s-ar adăuga la coada exemplelor destule zero-uri. Cu toate acestea, universitarul de la Oxford identifică doar trei teme fundamentale ale giganticei sale lumi imaginare: Căderea, Caracterul Muritor şi Mecanismul. Iată cum le defineşte, pe scurt, Tolkien într-o scrisoare către editorul său, Milton Waldman: "Căderea este un motiv inevitabil şi se manifestă în diverse variante. Caracterul Muritor nu poate fi ocolit, deoarece are efect asupra Artei şi asupra dorinţei creatoare (sau, ar trebui să spun, creatoare de rang secund). Această dorinţă se împlineşte cu o dragoste plină de pasiune pentru lumea reală primară, de unde şi sentimentul morţii, dar nu-şi găseşte împlinirea în această lume (...). Prin Mecanism înţeleg întrebuinţarea oricăror stratageme ori mijloace (maşinării) exterioare, şi nu dezvoltarea puterilor proprii sau a talentelor înnăscute; sau chiar folosirea acestor talente cu intenţia venală de a domina, ameninţînd lumea reală sau supunînd voinţa altora. Mecanismul este forma noastră modernă de magie, mult mai evidentă şi mai apropiată de aceasta decît sîntem noi dispuşi să recunoaştem". Cădere, dorinţă creatoare de rang secund, intenţia de a domina şi de a supune - să fie aceştia termenii în care Harap Alb se adresa ursului ieşit de sub pod? Sau sînt liniile de forţă ale felului în care un scriitor din secolul XX interpretează lumea? Problema nu este, apoi, de a număra, în bun spirit formalist, temele, ci de a vedea dacă povestirile lui Tolkien urmează un model schematic, din punctul A în punctul B, asemenea basmelor catalogate de Propp. Cu alte cuvinte, se supune universul lui Silmarillion şi din Stăpînul inelelor - care se naşte prin Muzica Ainurilor, conduşi de Creatorul Suprem, Il�vatar, care continuă prin plămădirea lumii (Arda), prin războaiele cu Melkor, zeul rebel, prin venirea Întîilor Născuţi (Elfii) şi a Născuţilor După (Oamenii), cu minunatele lor poveşti şi se încheie, mii şi mii de ani mai tîrziu, prin Războiul inelului şi înfrîngerea lui Sauron - se supune această lume, nebunesc de complicată şi de bogată în semnificaţii, legilor structurale din Prîslea cel voinic? În mod sigur, nu! Stăpînul inelelor este, din toate punctele de vedere, literatură conştientă de sine, complexă, percutantă şi de bună calitate. Trilogia, care este şi basm, fără a prelungi stereotipiile poveştilor populare, poate sta, fără jenă, pe acelaşi raft cu Mizerabilii sau cu Fraţii Karamazov. Sau, cel puţin, aşa îmi face mie plăcere să cred. De ce avem nevoie de universul lui Tolkien? E chiar întrebarea care legitimează această lume, atrăgînd-o spre nucleul greu al literaturii. Din acelaşi motiv pentru care avem nevoie de poveşti: pentru a fenta realitatea, pentru a compensa un gol, pentru a evada într-un univers mai tonic, în care binele şi răul, frumuseţea şi corupţia, magia şi tehnica, eroismul şi înşelătoria au încă forme separate, bine conturate, pentru a zbura cu vulturii în văzduh şi pentru a descoperi, în fundul peşterilor, comorile dragonilor, pentru a vedea zeii, mari cît munţii, cum trec, sub chip de uriaşi, pe cărările oamenilor, pentru a descoperi frumuseţea nobilă, luminoasă şi diafană care a dispărut din oraşele noastre prăfuite, cu joburi, sărăcie şi televizor. Şi, nu în ultimul rînd, pentru a ne aminti de basmele şi miturile întemeietoare care ascund - cum spune Tolkien - adevăruri. Felul cum sînt împachetate aceste mituri în Stăpînul inelelor vine în întîmpinarea omului modern, care este tentat să evadeze din realitate nu numai datorită fragmentelor din credinţa, suferinţele şi din visurile sale, pe care le întrezăreşte printre rînduri, dar şi datorită opulenţei şi dichisului festinului literar. Pentru că, pînă la urmă, degeaba încearcă o poveste să ne prelungească viaţa, dacă sucombă, ea însăşi, din lipsă de talent, în punctul cel mai interesant al întîlnirii dintre Scufiţa Roşie şi Lupul cel Rău. Dincolo de orice, fantasy-ul, science fiction-ul şi indiferent cum s-ar mai numi, ficţiunile speculative descălecătoare de lumi imaginare sînt, ca orice literatură, de două feluri: bune şi proaste. Mai departe, e ca la gay parade-ul din Bucureştiul anului 2006: unii aruncă cu pietre de pe margine, alţii pozează, nepăsători şi frivoli, în spatele cordoanelor de jandarmi, în vreme ce nişte militanţi, care nici măcar nu sînt minoritari, organizează rezistenţa. Conservatorii vor respinge, din start, poveştile cu zîne (fairy tales), fără să guste din magia lor, lăsînd plăcerile haremului cu vrăjitoare, prinţese, hobbiţi, gnomi şi elfi, doar celor cu suflet brav şi cu mintea destupată.

Mai multe