Războiul dintre dolar şi spadă

3 iulie 2013   Tema săptămînii

- paradisurile fiscale vs infernul cetăţeanului de rînd -

Depozitele persoanelor şi companiilor din România, în băncile cipriote, totalizau, la finele anului 2012, aproximativ 100 de milioane de euro, conform datelor Băncii Centrale Europene. În 2011, fostul şef al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Sorin Blejnar, ne anunţa că un număr de 12 români au conturi bancare în Elveţia, în valoare totală de circa 50-60 de milioane de euro. Din peste 600 de parlamentari şi miniştri – cît are România în prezent –, doar 3,2% au trecute, în declaraţiile de avere, conturi în străinătate.

Sînt doar cîteva cifre din multitudinea de informaţii similare care au început să circule în special după 2007, cînd statele naţionale s-au confruntat cu reduceri drastice ale veniturilor bugetare şi au început să se uite în direcţia paradisurilor fiscale, unde se aflau banii propriilor contribuabili.

Fenomenul scoate la iveală o tensiune latentă, dar care se acutizează pe zi ce trece: aceea dintre statele naţionale şi capital, dintre politic şi economic. E un conflict la fel de profund precum era, cu secole în urmă, războiul dintre autoritatea religioasă şi cea monarhică, doar că în prezent nu se confruntă crucea cu spada, ci spada cu dolarul. Într-o lume globalizată, în care banii circulă liber, marile corporaţii tind să se substituie autorităţii suverane a statelor, sfidînd deciziile acestora. Numeroase corporaţii au venituri mai mari decît PIB-ul unor state. Dacă Walmart ar fi un stat, s-ar situa în topul primelor 25 de ţări ca mărime a PIB-ului. Or, într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă la nivelul pieţelor, statele suverane se văd tot mai neputincioase în faţa voinţei şi capriciilor capitalului. Tendinţa capitalului de a migra către paradisurile fiscale, sfidînd autoritatea statală, e parte a jocului. Consecinţa e o vulnerabilizare crescîndă a bugetelor publice, cu efecte imediate asupra calităţii bunurilor publice oferite de state şi a serviciilor sociale prestate de acestea. Cînd un stat nu mai poate oferi bunurile publice pe care e dator să le ofere, în virtutea contractului social, legitimitatea sa e pusă în chestiune de propriii cetăţeni. Migrarea capitalului se transformă într-o criză de legitimitate a statului.

Reţeta pentru subdezvoltare, standarde europene şi fiscalitate asiatică?

Ce pot face statele în aceste condiţii? Se vorbeşte foarte mult – în special în ţări cu economii emergente şi fără rezerve de capital, precum e România – despre cum pot statele asigura un mediu de afaceri prietenos, despre cum pot ele diminua povara fiscală spre a deveni atractive pentru investitori, despre ce facilităţi pot oferi multinaţionalelor. În recenta sa vizită la Berlin, premierul Ponta anunţa solemn că şi-a propus să fie cel mai pro-business social-democrat... Low pay, low skills, low taxes – aşa poate fi definită, sintetic, strategia de dezvoltare a României postcomuniste. Ne-am aruncat, astfel, într-o cursă a subdezvoltării, pentru că ne situăm în competiţie cu ţări din Africa sau Asia, unde fiscalitatea e foarte mică, salariile sînt infime, iar revendicarea de bunuri publice e inexistentă. România, de bine de rău, se vrea un stat european, fiind astfel obligată să ofere un minim de bunuri publice, cum ar fi educaţia, sănătatea etc. Cum poţi oferi servicii publice la standarde europene, cînd ai fiscalitate asiatică? Low pay, low taxes şi low skills este reţeta perfectă pentru subdezvoltare.

Şi totuşi, realitatea ne arată că poţi fi competitiv şi atractiv pentru investitori, fără a-ţi reduce nebuneşte fiscalitatea. Poţi fi business friendly şi dacă ai taxe mari, dar reguli clare, corupţie mică, forţă de muncă calificată.

Fiscalitatea contează, dar nu e definitorie

Oare doar fiscalitatea contează? Sigur că este importantă, dar nu este singurul criteriu. Pînă la urmă, statele cele mai competitive din lume sînt, iată, state europene cu niveluri mari de fiscalitate şi cu costuri la fel de mari ale forţei de muncă: Franţa, Suedia etc. – conform The Global Competitiveness Report. Surprinzător sau nu, cele mai competitive state din lume sînt cele din Europa de Nord şi de Vest, conform The Global Competitiveness Report 2011-2012. În pofida fiscalităţii ridicate, Suedia, Finlanda, Germania se află în top 10 cînd e vorba de indicele competitivităţii. Franţa este ţara din UE cu cel mai înalt nivel al investiţiilor străine, şi ţara care se situează pe locul 3 în lume, după SUA şi China, la capitolul investiţii străine, chiar dacă taxează la greu şi are o legislaţie a muncii destul de rigidă. Şi asta pentru că fiscalitatea e doar un criteriu printre multe altele: stabilitatea politică şi predictibilitatea fiscală, birocraţia redusă şi statul de drept, forţa de muncă bine pregătită.

Faptul că sînt competitive şi atractive pentru investitori nu înseamnă că aceste state nu sînt angajate, şi ele, în războiul de care vorbeam mai sus, şi nu sînt expuse riscului expatrierii profiturilor şi al migraţiei capitalului prin offshore-uri. Prin urmare, revenim la întrebarea clasică: ce e de făcut? Mai întîi, statele trebuie să vrea să ducă acest război pentru a stopa hemoragia de capital şi evaziunea fiscală. Totul în lume este o chestiune de putinţă, dar mai ales de voinţă. Dacă putem impune embargouri economice statelor producătoare de arme de distrugere în masă sau regimurilor comuniste, de ce nu am putea aplica aceeaşi metodă şi în privinţa statelor-paradisuri-fiscale? Şi există exemple încurajatoare în acest sens, chiar dacă nu s-a ajuns pînă la embargo. În 2009, Statele Unite au demarat o investigaţie federală referitoare la opt bănci provenite din regiuni considerate paradisuri fiscale. Pentru a evita un proces, banca elveţiană UBS a recunoscut că a favorizat evaziunea fiscală, a plătit 780 de milioane de dolari şi a predat serviciului fiscal american date referitoare la peste 4500 de conturi. Tot în 2009, OECD a ameninţat Elveţia că o va include pe lista neagră a statelor paradisuri fiscale, forţînd-o să se ralieze standardelor internaţionale în materie. Ulterior, Elveţia s-a angajat în încheierea unei serii de acorduri bilaterale cu diferite state UE – aşa-numitele acorduri Rubik. Acestea prevedeau impozitarea retroactivă a cetăţenilor statelor semnatare de astfel e acorduri cu Elveţia, în schimbul garantării parţiale a secretului bancar. Şi totuşi, în noiembrie 2013, Camera Superioară a Parlamentului german a respins semnarea unui asemenea acord, chiar dacă acesta prevedea impozitarea retroactivă a deponenţilor germani cu între 21% şi 41% din suma depusă şi ar fi adus venituri de 12 miliarde de euro în 2013. Motivul? Opoziţia, compusă din verzi şi social-democraţi, a considerat că un asemenea acord ar uşura prea mult viaţa evazioniştilor fiscali. „Dacă acordul ar fi trecut, evazioniştii şi complicii lor ar fi răsuflat uşuraţi“ – explică Norbert Walter-Borjans, social-democrat şi fost ministru de finanţe al Westfaliei de Nord. „Acum, în schimb, e rîndul plătitorilor de taxe cinstiţi să respire.“

Un asemenea război nu e deloc uşor de purtat, în condiţiile în care chiar şi cele mai vii democraţii prezintă simptome tot mai accentuate ale bolii numite plutocraţie, în care indivizii bogaţi ajung să influenţeze nepermis de mult procesul de luare a deciziei. La urma urmei, de ce şi-ar săpa elitele financiaro-politice propria groapă? Evident, nu de dragul cetăţenilor, nu există aşa ceva. Dar ar putea să o facă de frica cetăţenilor. Deznodămîntul aşa-numitului război dintre spadă şi dolar depinde de cît de multă presiune pot pune cetăţenii statelor pe propriile guverne, pentru a-şi apăra dreptul la bunuri publice şi la o viaţă decentă. De aceea, lupta împotriva paradisurilor fiscale este, pe de o parte, o luptă împotriva propriilor elite prădătoare sau plutocrate, şi, pe de altă parte, un război împotriva infernului la care e condamnat cetăţeanul de rînd, într-o lume a offshore-urilor şi a evaziunii fiscale.

Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung. Publică articole de analiză pe criticatac.ro

Mai multe