Războiul artiştilor cu normalitatea
Istoria modului în care oamenii tipici s-au raportat la semenii lor lipsiţi de aptitudini tipice se împarte în două perioade: una în care dizabilitatea a fost considerată o abatere de la normalitate şi, respectiv, o alta, în care dizabilitatea este înţeleasă ca relaţie a comunităţii cu persoanele cu dizabilităţi.
Prima perioadă are o vechime egală cu vîrsta civilizaţiei umane, a doua are cîteva decenii. Cea dintîi conţine o lungă listă de episoade de intens tragism: dacă Plutarh nu minte, Sparta antică îşi „purifica“ genetic neamul instituind controlul copiilor nou-născuţi; cei cu dizabilităţi – fizice sau mentale – sfîrşeau în prăpastia de pe muntele Taygetas. Vreo două mii cinci sute de ani mai tîrziu (în 1939), Germania nazistă a declanşat un program de protejare a purităţii ariene a germanilor: copiii cu dizabilităţi – motorii ori intelectuale – erau internaţi şi eutanasiaţi în clinici ale morţii. În anul 2016, varianta românească a acestor soluţii radicale a fost descrisă recent de o anchetă a Centrului de Investigaţii Media: uciderea prin înfometare şi neglijare a copiilor cu dizabilităţi instituţionalizaţi. Dincolo de aceste forme extreme, comunităţile şi-au exprimat refuzul de a accepta persoanele cu dizabilităţi în viaţa „normală“, construind – sau menţinînd – obstacole care să le limiteze acestora accesul la educaţie, la sănătate ori pe piaţa muncii. Cele mai vizibile bariere sînt cele fizice: bordurile şi treptele. Cele mai puţin vizibile – dar şi mult mai greu de depăşit – sînt bordurile din minţile oamenilor. Profesorii care nu cred că un copil cu dizabilităţi ar avea ce căuta într-o şcoală de masă, în ciuda legii care obligă şcoala să şi-l asume, fac tot ce le stă în puteri să descurajeze copilul şi părinţii acestuia în încercarea de a intra în lumea „normală“. Aceste forme de excludere de la viaţa socială sînt versiuni atenuate ale aceloraşi politici de purificare; soluţia antică a prăpastiei de pe muntele Taygetas îşi regăseşte un echivalent în politicile de excluziune socială. Excluziunea începe însă în mentalitatea persoanelor tipice care folosesc un concept-cheie pentru cîntărirea semenilor: „normal“. Cei care nu sînt „normali“ nu sînt învestiţi cu toate calităţile unui om. Ei sînt sub/semi/aproape-oameni şi, important, nici nu au şansa de a intra în rîndul oamenilor. Soluţia generală, explicită, este îndepărtarea din circuitul normalităţii – persoanele cu aptitudini atipice sînt, tradiţional, instituţionalizate, segregate în şcoli speciale sau pur şi simplu izolate chiar de către membrii propriilor familii. Implicit, eliminarea lor se face prin proiectarea universului oamenilor normali cu ignorarea nevoilor speciale ale celor cu dizabilităţi: localităţile sînt croite „normal“, respectiv cu obstacole pentru persoane cu dizabilităţi motorii sau senzoriale. Din combinarea acestor forme de excluziune, o parte din societate, persoane care s-ar putea integra în viaţa comunităţii – în educaţie, pe piaţa muncii, în viaţa socială şi în cea culturală – sînt condamnate să existe, dincolo de graniţa „normalităţii“, într-un univers al izolării, suferinţei, pauperităţii şi umilitoarei dependenţe de asistenţă socială. În ultimul secol, între componentele definitorii ale normalităţii, alături de doi ochi, două urechi, patru membre etc. a apărut şi automobilul. Această completare tehnologică a abilităţilor umane s a hipertrofiat în aşa măsură, încît omul lipsit de maşină este exclus din universul normalităţii ca orice altă persoană cu dizabilităţi. Trotuarul, relicvă a epocii în care pietonul era încă o persoană „normală“, este eliminat: în Statele Unite eliminarea este fizică. În majoritatea concentrărilor urbane trotuarul a dispărut aproape cu totul. În Bucureşti, trotuarul a devenit carosabil.
Şansele egalităţii de şanse
Asistăm, aşadar, la modul în care conceptul de „normalitate“ separă oamenii tipici de cei atipici, cei din urmă fiind victimele excluziunii sociale. Paradigma alternativă „normalităţii“ abia a împlinit cîteva decenii de cînd a luat forme instituţionale. Preşedintele John F. Kennedy este unul dintre pionieri, el a iniţiat proiectul legislativ pentru instituţia „egalităţii de şanse“. Cheia acestei revoluţionare abordări – care avea, în spate, adevăratele revoluţii ale marilor grupuri discriminate, femeile şi populaţia afro-americană – era redefinirea diferenţelor dintre oameni. Deosebirile de culoare, gen, abilităţi generale etc. nu mai erau acceptate ca fiind criteriu de excludere, ci provocare pentru includere. De atunci, politicile incluzive au fost tot mai detaliat definite şi asumate în sistemul legislativ al ţărilor care aspiră la modele de civilizaţie de tip occidental. Dacă la nivel formal teritoriul pare să fi fost cucerit de noua paradigmă, societăţile din aceste ţări sînt mult mai rezistente la schimbare. Pentru România este încă un vis ca o persoană cu dizabilităţi să îşi poată proiecta viitorul la fel ca o persoană tipică: majoritatea şcolilor de masă descurajează accesul copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, deşi legea le obligă să-i accepte; pe piaţa muncii există doar cîteva corporaţii străine care au instituţionalizat accesul persoanelor cu dizabilităţi. Dar nu e nevoie să faci cercetări sofisticate ca să cunoşti nivelul de incluzivitate al unei comunităţi. Cînd oraşul clădeşte baraje de autoturisme în calea omului – fie el tipic sau atipic – este limpede că mentalitatea administraţiei este încă prizoniera vechii paradigme a „normalităţii“, în versiunea ei modernizată în care omul cu două picioare este înlocuit de cel cu patru roţi. Un exemplu cu o mare forţă simbolică ne a fost recent oferit de proaspăta primăriţă a Capitalei. Abia unsă în funcţie, ea a anunţat că va suspenda evenimentele publice care presupun oprirea traficului auto. Prima intervenţie a vizat un mare bulevard care era închis pentru autoturisme în week-end-urile de vară pentru a face loc unor activităţi sportive; mesajul pe care organizatorii evenimentului doreau să-l transmită era recuperarea centrului oraşului pentru oameni. Programul a fost oprit, „sport se poate face şi în parcuri“ fiind argumentul suprem. La Bucureşti, omul trebuie să facă loc automobilului. Omul a devenit anormal.
Războiul de la MNAC
În lupta cu aceste mentalităţi conservatoare, un posibil aliat este arta, pentru că un produs artistic este prin definiţie neconvenţional. Omul, în artă, este rareori tipic. Proporţiile de aur ale omului lui Da Vinci au fost mai degrabă reper pentru a ilustra infinitatea diversităţii – şi nu rezist să nu flanchez „omul proporţional“ cu grăsunii lui Botero de o parte şi cu scheletice statuete africane de cealaltă. Aşa s-a născut ideea de a expune cetatea „normalităţii“ unui asediu în care obuzele să fie concepte incompatibile cu zidurile dintre „normali“ şi „anormali“. Pionieri autohtoni ai războiului împotriva excluziunii sînt cîţiva promotori ai accesibilizării consumului cultural. Accesibilizare a picturii, a filmului, a exponatelor de la Muzeul „Antipa“ etc. Expoziţia „Normalitate, ce cuvînt brutal“ face un salt în plus în terenul inamic: abordarea artistică însăşi pleacă de la ideea de a dilua graniţele impuse de paradigma normalităţii: fotografiile din expoziţie sînt realizate de persoane nevăzătoare, publicul poate participa la workshop-uri de dans rulant (în scaun rulant) sau la aniversarea unei fetiţe cu dizabilităţi prin artefacte şi mărturii audiovizuale etc. Experienţa la care este expus „normalul“ prin această imersiune în atipic are şanse să vindece de orbire oameni care au considerat nevăzătorii/nemergătorii/neauzitorii neoameni şi să-i ajute să redescopere oamenii.
Mircea Toma este jurnalist, preşedinte al organizaţiei ActiveWatch.
Foto: C. Gheorghe