Război peloponesiac

Am invidiat multă vreme găștile numeroase, închegate, cu istorie și pățanii comune, care au evoluat împreună, din prima zi de școală pînă în anii maturității. Mă uimea mai ales capacitatea lor de a-și face vacanțele împreună, cu colegi, amici, neveste și copii la grămadă – pentru mine, cu grupul meu de prieteni eterogen și răsfirat, un scenariu de neînchipuit.

Cu toate acestea, în 2009 se încheagă, nesperat, proiectul unei vacanțe de grup în Peloponez. Urma să fim, ca niciodată, șapte inși: eu, prietena mea de pe atunci, sora ei Irina, un amic mai în vîrstă, împreună cu fiul său, și un cuplu austriac. Plănuiserăm să mergem în Mani – peninsula severă, aridă și muntoasă pe care se află orașele Sparti (pe locul vechii Sparte) și Areopoli – „orașul lui Ares“ – din care a început Războiul de independență al Greciei. În Kardamili, la doi pași de satul în care urma să locuim, trăia încă formidabilul personaj Patrick Leigh Fermor, scriitor și militar britanic, luptător în rezistența cretană, care a rămas, după sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în Grecia. Îi citisem una dintre cărți și îmi propusesem să-i fac o vizită, știind că fusese cîndva și în România.

Am pornit la drum defalcat, în patru grupuri: prietena mea cu avionul, eu și Irina cu mașina, amicul vîrstnic și fiul său cu o altă mașină, iar prietenii austrieci, dinspre Viena. O disipare suspectă de la bun început.

Austriecii au sosit primii și au luat partea leului – camera cu terasă de la etajul vilei închiriate; un prim prilej de ceartă cu prietena mea decepționată.

Ne-am propus, de cum am ajuns, să ne lăfăim zilnic în jacuzzi-ul generos, cu jeturi multiple, bulbuci și efecte luminoase, aflat în grădina casei.

Într-o zi, la tavernă, Irina a început să emită pe un ton categoric banalități de genul „toți bărbații greci sînt frumoși și atletici ca niște statui“ (grecești, se înțelege) sau „e binecunoscut faptul că fructele de mare cresc potența“. La a treia cugetare am clacat și m-am răstit la ea destul de grosolan. Prietena mea i-a sărit în apărare. Am început să urlăm cu toții. Amicul vîrstnic a încercat să ne tempereze, ceea ce ne-a stîrnit pe toți, inexplicabil, împotriva lui.

În altă zi, am cumpărat o caracatiță proaspătă. Nu știam că trebuie frăgezită, prin fierbere sau lovire, înainte de preparare, și am aruncat-o direct pe grătar. După o oră, focul se stinsese, iar caracatița era încă crudă, chircită și încovrigată în mod dezgustător. Am aruncat-o la gunoi.

Serile, cînd reveneam acasă, treceam pe lîngă o clădire stranie, cu ferestre opace, aflată în plin cîmp. Dinăuntru răzbătea un bubuit surd, iar dacă se întîmpla ca cineva să deschidă ușa, un torent de sunete se revărsa, pentru cîteva secunde, în stradă. Era singura discotecă din zonă, plasată în afara orașului, discret, ca o casă de toleranță. Sătule de taverne, de peisaje aride și sate patriarhale, fetele au început să tînjească; băieții au acceptat, în cele din urmă, dezgustați, o seară „disco“. Nici nu intrăm bine în stabiliment, și un grec masiv, atletic, ca în fanteziile Irinei, se apropie curtenitor de grupul nostru. M-am indispus. Credeam că va urma o hărțuială penibilă de cămin cultural sătesc, încheiată, eventual, cu bătaie. Dar grecul s-a dovedit a fi, chiar dacă vădit interesat de Irina, politicos și ospitalier. Era chiar patronul localului, aveam să aflăm, și îl chema Iorghios. Pe scurt, s-a îndrăgostit lulea de Irina și ne-a însoțit, din seara aceea, peste tot. Voia să o viziteze și la București, dar iubitul ei de acasă – un mafiot dîmbovițean, afacerist dubios și coleric – i-a scormonit în telefon și a descoperit schimbul înflăcărat de mesaje. Ca atare, m-a sunat pe mine, presupusul codoș care i-a oferit-o pe Irina kou-ros-ului maniot, m-a boscorodit, m-a înjurat și m-a amenințat cu bătaia.

Nu m-am încumetat să îl vizitez pe Fermor. Am ezitat, am amî-nat și am dat tîrcoale casei, imaginîndu-mi întîlnirea. Am ratat o ultimă șansă. A murit, doi ani mai tîrziu, la 95 de ani.

Curînd după întoarcerea acasă, cuplul austriac s-a despărțit; la fel și eu, de prietena mea.

Inutil să mai spun, n-am intrat în jacuzzi nici măcar o singură dată.

Foto: Ronny Segel, flickr