„Răul e o formă de prostie” - interviu cu Valentin Radu ARSENE

Prostia e o chestiune care ține mai degrabă de conjunctură sau poate fi și o caracteristică permanentă a cuiva? Altfel exprimat, prostia e o problemă de comportament sau ține mai curînd de lipsa inteligenței? 

Ca să vorbești despre prostie este un lucru foarte riscant pentru că ești în mare pericol să faci pe deșteptul. Prin urmare, o să abordez subiectul asumat, relaxat și cu o notă de umor. Ca să vă răspund la întrebare, ar trebui să încerc mai întîi o definire a termenului, lucru dificil pentru că nu este unul științific, operațional, ci mai curînd literar. Cu toate acestea, voi explora cîteva posibile înțelesuri din punct de vedere psihologic.

Sensul cel mai comun al prostiei este acela de deficit, care denotă o lipsă sau o încadrare sub standarde. Dintre deficite, cel mai evident este cel al capacității cognitive de procesare a informației. Aceasta ar fi prostia măsurabilă prin teste de evaluare. Dar în psihologie nu există termenul de prostie ca simptom sau categorie clinică și, prin urmare, nu se poate pune un astfel de diagnostic.

Mai pot fi deficite ale capacității de memorare, de atenție, ale voinței, ale motivației etc. Afectarea acestor capacități, deseori, nu este însoțită și de un deficit cognitiv. De exemplu, în cazul dislexiei, care este o tulburare de învățare, inteligența cognitivă este în standarde normale. Cu toate acestea, mulți dintre cei care suferă de afectarea acestor capacități au o încredere de sine scăzută și trăiesc intens senzația că sînt oameni proști. Un alt deficit des întîlnit este cel al capacității de a înțelege ce simțim, de a decoda corect emoțiile, sau empatia cognitivă scăzută.

Sensul prostiei cu adevărat interesant este cel reprezentat de patologia caracterială care se recunoaște la indivizii fuduli, vanitoși, prin lipsa dilemelor, a îndoielii, certitudinea excesivă, lipsa umorului și agresivitate, în principiu cei care cred că știu. Aceștia sînt nevroticii care au găsit o formă de a reduce discrepanța dureroasă față de propriul simptom. Deși sînt conștienți de propria tulburare, i-au găsit o utilitate care servește atingerii propriilor scopuri prin manipulare machiavelică.

De asemenea, prostia ar putea însemna și acele zone oarbe pe care le avem cu toții și care ne fac să insistăm cu aceleași tentative de soluții la aceleași probleme, deși în nenumărate rînduri și-au dovedit inutilitatea. Prin urmare, multe dintre aceste încercări devin factori de menținere și consolidare a problemelor.

Rezumînd, prostia poate fi înțeleasă ca o condiție biologică, poate fi consecința traumelor, o afectare caracterială evidentă prin rigiditate și fundamentalism agresiv, un deficit de educație și o orbire perceptivă. Dacă de primele forme de prostie am putea fi scutiți, de a reacționa prostește nu scapă nimeni. O reacție nepotrivită, irațională este indicatorul că provocarea pe care o trăim ne depășește capacitățile de adaptare și este o invitație la creștere și dezvoltare. De asemenea, problemele care se încăpățînează să rămînă în viața noastră, situațiile supărătoare ce se repetă, ne oglindesc propriile obtuzități de conștiință. Și acestea trebuie explorate și cunoscute pentru a nu rămîne niște proști neputincioși și generic supărați pe destin.

Cum deosebim prostia de inversul ei și care ar fi, de fapt, acest antonim al ei?

Dacă depășim cadrul de înțelegere prostie versus deșteptăciune ca referire la  capacitatea de procesare cognitivă, atunci cred că opusul la prostie este adaptabilitatea sau, chiar mai mult, disponibilitatea la schimbare. Darwin a emis principiul cum că nu speciile cele mai puternice sau cele mai inteligente supraviețuiesc, ci cele mai adaptabile. Din acest punct de vedere, adaptabilitatea reprezintă capacitatea de a integra flexibil schimbările de mediu, de a mobiliza resurse, de a stabili relații sănătoase și de a depăși evenimentele traumatice. Disponibilitatea pentru schimbare este o condiție fundamentală pentru creștere și viață în general. În lipsa ei apar stagnarea, degradarea și moartea.

Ar mai fi o formă de prostie de care nu am pomenit anterior: neiubirea de sine. Cine nu se iubește este foarte vulnerabil să fie prostit cu flatări și false dovezi de iubire, și riscă să facă multe lucruri stupide pentru puțină validare și apreciere. Exemplele sociale sînt numeroase și foarte vizibile, pentru că prostia are o aversiune viscerală față de discreție. Prin urmare, reversul acestei obnubilări sufletești ar fi sentimentul valorii, al demnității, al senzației de ființă care merită să fie iubită.

Există grade ale prostiei și ea poate merge pînă la patologie?

Așa cum ziceam, în psihologie nu există o categorie clinică denumită prostie, dar, într-un spirit de glumă, voi adăuga niște criterii de evaluare pentru a formula un posibil diagnostic care ar suna așa: tulburare de prostie majoră, episod recurent sever, în remisie parțială sau, ceva mai dramatic, prostie în fază terminală.

Patologia deficitului cognitiv apare ca urmare a unor afecțiuni neurologice ereditare, de dezvoltare sau de îmbătrînire, dar și în dependențe, prin intoxicare cu diverse substanțe.

Dacă patologia deficitului suscită în mod îndreptățit reacții de ajutor pline de compasiune, nu același lucru se poate spune despre patologia caracterială. Pactul cu boala fără nebunie înseamnă o viciere profundă a valorilor sănătoase. Acest tip de prostie nu este benign, ca acela al prostiei autocritice. Prostia vicioasă urmărește să evite schimbarea de sine, care este resimțită ca fiind prea dificilă sau cu un cost de efort ce nu se vrea plătit. Prostul agresiv trăiește în realitate sentimente de lipsă de valoare, neputință și foarte multă frică. El se ferește de aceste trăiri prin încercarea de a prosti realitatea, iar efortul pentru creștere este întîmpinat cu disprețul șmecherului care vrea să ardă etape.

Aș zice că există o prostie naivă, chiar candidă, dar periculoasă, este prostia rău intenționată. Răul e o formă de prostie pentru că omul inteligent nu simte nevoia să rănească, deoarece îi lipsește rigiditatea intenției care trebuie impusă, are îndoieli asupra propriei necesități și importanțe.

Tîmpenia se vindecă? Există remedii?

Dacă tîmpenia este o formă de prostie, pe care o putem traduce ca un deficit, ca un dogmatism sec, ca un blocaj în idei fixe, fundamentalism, gîndire irațională, gîndire magică, infantilism emoțional, ei bine, toate aceste lucruri pot fi tratate prin educație, prin expunere la cultură și cunoaștere, prin dezvoltare personală și terapie psihologică. Terapia cognitiv-comportamentală, de exemplu, își centrează intervenția pe dezvoltarea unei gîndiri critice sănătoase, raționale, care să depășească erorile de interpretare la care sîntem toți vulnerabili și care duc concluziile gîndirii spre rezultate distorsionate sau chiar stupide.

Psihoterapia, în general, ar putea fi comparată cu un vaccin care crește imunitatea la tîmpenie, o modalitate de a scăpa de propria prostie, adică de propria autoiluzionare inconștientă, sau de propriile blocaje care ne împiedică să fim flexibili și să evoluăm. Aceste metode ne vor feri, de asemenea, să fim victime naive ale politicienilor și marketingului fără scrupule.

Prin urmare, prostia poate fi o cauză, un simptom sau un mecanism de a face față. Deci prostia poate fi utilă creșterii în măsura în care doare, și chiar necesară uneori, cînd realitatea este insuportabilă pentru oricîtă inteligență am avea.

Credeți că numărul tîmpeniilor sau al tîmpiților de pe glob e constant?

Nu pot spune dacă tîmpenia este o condiție indispensabilă umanității și constantă în timp, ca un rău necesar, dar tind să cred că omenirea nu va scăpa de prostie pentru simplul fapt că Universul este în expansiune și, odată cu el, necunoscutul, dar și aspirațiile noastre.

Imaginați-vă că pe o foaie de hîrtie am desenat un cerc mic. Atît conținutul, adică aria lui, cît și perimetrul lui, adică contactul cu exteriorul, sînt mici. Lîngă el, imaginați-vă acum că am desenat un cerc de trei ori mai mare, a cărui arie este și ea mult mai mare, adică elementele pe care le conține sînt mult mai multe, dar de asemenea și perimetrul lui, adică contactul cu exteriorul, este mai mare. Astfel, putem vedea că atunci cînd cantitatea de cunoaștere este mai mare, contactul cu ceea ce este necunoscut este mai mare și, prin urmare, la fel este senzația de a fi prost.

„Democratizarea” dreptului la opinie prin rețelele de socializare are darul de a scoate în evidență prostia omenească?

Voi încerca să răspund printr-o analogie. Dacă am un sac cu nisip, iar deasupra lui pun niște pulbere de aur, pot să fiu conștient de valoarea a ceea ce posed. Dacă însă le amestec bine, rămîn doar cu un sac greu de nisip. Altfel spus, fără criterii de valoare amestecul devine gri, tern și nevaloros. În absența reperelor sănătoase, nu poate exista un dialog real între vîrful și baza piramidei, cea din urmă avînd puterea brută de a se impune cu ușurință.

Ne putem feri de prostie?

Da, ne putem feri, dar nu putem fi complet imuni. Putem evita prostia gratuită  prin antrenarea gîndirii critice ca ultimă redută a originalității, prin păstrarea capacității de reflectare la sine, prin cultivarea relațiilor pentru a ne oglindi în alte conștiințe și prin a ne menține deschiși la feedback, mai ales la cel care nu ne flatează. În aceste moduri, putem asuma greșelile pentru a le transforma în experiențe de învățare și creștere.

Și ar mai fi ceva, omul iubit poate fi oricum, dar nu prost. Termenul în sine este unul lipsit de iubire. El ține de domeniul trăirilor negative cum ar fi durerea, neputința, supărarea și ura. Fie că îl folosim cu furie către ceilalți, fie că ni-l adresăm cu obidă, nu este util sau constructiv.

Valentin Radu Arsene este psihoterapeut, membru al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.

interviu de Andrei MANOLESCU