Raţionalitatea şpăgii

Şpaga este, cel puţin la primul nivel de analiză, un comportament raţional. Mergi cu trenul. În loc să dai 10 lei pe bilet, îi dai 5 lei naşului – ambii actori cîştigă. Te prinde poliţistul cu radarul. În loc să dai 300 de lei şi să rămîi şi fără carnet, îi dai omului 150 – din nou, ambele părţi cîştigă. Îţi trebuie o hîrtie de la administraţie, ai de aşteptat o lună. Îi dai 100 de lei funcţionarului de la ghişeu şi o capeţi pe loc – iarăşi, cîştig pe ambele părţi. Mai ai cinci ani pînă la pensionare, eşti pe cale să devii şomer fără perspective de reangajare. Faci rost de 1000 de lei, îi dai medicului (aici, în realitate, e ceva mai complicat, şpaga se împarte între mai multe personaje) şi te pensionezi „pe caz de boală“, astfel încît primeşti cîteva sute de lei pe lună – ieşiţi în cîştig şi tu, şi doctorul. Fiul tău e frustrat că, la sfîrşitul anului, învăţătoarea a distribuit coroniţe la aproape toată clasa, dar el a rămas pe dinafară. Anul următor, vei avea grijă să-i oferi cîteva „atenţii“ învăţătoarei care va avea un nivel de trai decent (salariul mizerabil nu-i poate asigura subzistenţa), iar tu vei avea o odraslă fruntaşă la învăţătură.

Exemplele ar putea continua. Rezultatul este mereu de tip „win/win“, cel puţin dacă ne limităm la perspectiva celor doi actori direct antrenaţi în acţiunea de şpăguire. Dacă adoptăm însă o perspectivă mai largă, lucrurile se schimbă.

Căile ferate ajung să funcţioneze în pierdere, dacă majoritatea călătorilor aleg soluţia „blatului“. Nu ne vom mira că trenurile sînt tot mai prost întreţinute, că multe sînt suspendate ca nerentabile, că volumul subvenţiilor de la buget va tot creşte, motiv pentru care vom plăti tot mai multe taxe, iar salariile mecanicilor de locomotivă vor trebui diminuate. Dacă şoferii nu se mai tem de sancţiuni, şoselele vor deveni tot mai periculoase, şi noi – tot mai frustraţi de gipanele care depăşesc nonşalant coloana în care staţionăm cu stoicism. Cozile la ghişee vor creşte, căci funcţionarii vor fi tot mai ocupaţi cu rezolvarea lucrărilor celor veniţi „peste rînd“. Pentru că numărul pensionarilor îl depăşeşte cu mult pe cel al contribuabililor, iar fondul de pensii înregistrează deficite din ce în ce mai mari, soluţia e tăierea tuturor pensiilor. La şcoală, copiii învaţă că n-are rost să te omori cu cartea, în viaţă lucrurile se rezolvă pe scurtătură, liderii sînt „descurcăreţii“; asta în timp ce învăţămîntul gratuit devine tot mai scump.

Aşadar, dacă priveşti lucrurile din punctul de vedere al întregii societăţi, şpaga e un fenomen de pe urma căruia avem de suferit toţi, inclusiv cei care o încasează. Carevasăzică, un comportament cu totul iraţional. Mai există însă un nivel de analiză.

Ne plătim cuminţi biletele de tren, controlorii îi amendează pe toţi blatiştii; căile ferate intră însă în faliment, pentru că s-au plătit sume de trei ori mai mari decît cele normale, firmelor furnizoare, pentru că cineva avantajează firmele concurente; trenurile rămîn mizerabile, de la Bucureşti la Constanţa ajungi mai repede cu căruţa. Poliţiştii îi amendează sever pe şoferii care au călcat prea adînc pedala de acceleraţie, numai că vinovaţii îşi recapătă a doua zi permisul, pe baza unei contestaţii abile, iar cei care produc accidente sînt achitaţi din lipsă de probe sau judecaţi în procese interminabile, pînă la termenul de prescripţie. Funcţionarii care refuză să ia şpagă primesc dispoziţie de la şef să rezolve urgent lucrarea cu pricina şi sînt „săriţi“ la promovare. Cînd se iau măsuri de depistare a celor pensionaţi fără motiv, sînt descoperiţi cei care nu au plătit şpaga la nivel suficient de înalt. Învăţătorii care nu primesc „atenţii“ nu au de unde să plătească „protocolul“ la inspecţii, pierd titularizarea pe post şi sînt înlocuiţi de rudele primarului.

Morala e cam imorală: într-un stat corupt, e iraţional să nu dai şpagă. Cine face analiza la nivelul patru?

Mircea Kivu este sociolog.