Ratingul de ţară şi Don Quijote

2 februarie 2012   Tema săptămînii

De mai bine de două săptămîni manifestaţiile de stradă, atît cele din Bucureşti, cît şi din multe oraşe ale ţării, au ţinut prima pagină a ziarelor, au fost ştirea principală a jurnalelor TV şi marfă din belşug pentru talk-show-uri şi emisiuni de „analiză“. De la oameni politici la actori cu patalama, de la jurnalişti la bloggeri, toată lumea, cu mic, cu mare, şi-a dat cu părerea. Asupra demonstraţiilor, asupra problemelor din ţară, a politicienilor, a cîte şi mai cîte. Cine e de vină pentru violenţele de la început, jandarmii sau ultraşii (cine sînt ultraşii), cine pe cine incită, cine cu cine se solidarizează, cine ar trebui să demisioneze, cine nu, cum vor afecta demonstraţiile zilnice imaginea României în afară etc. etc. S-au zis multe, s-a vorbit întruna, dar nu s-a spus nimic esenţial. S-a descris doar o realitate pe care nimeni nu o mai putea percepe cu toate implicaţiile sale, căci majoritatea dezbaterilor au fost mai degrabă la nivelul unor discuţii de pahar, fiecare fiind mai dornic de a-şi face auzită părerea, nicidecum de a se avînta într-o analiză pertinentă. Discuţiile din mass-media oglindeau de fapt ce se petrecea în stradă, unde foarte mulţi au venit să demonstreze contra a „ceva“, încă neclar definit, oprindu-se, întocmai ca o cameră de filmat, doar la suprafaţa problemei.

Luînd pulsul străzii, cîteva zile la rînd, am încercat să dibuiesc cîteva trăsături comune celor care se adună zilnic în faţa Teatrului Naţional. De la minorul care cîntă în delir lozinci din fosta Piaţă a Universităţii la bătrîna care flutură isteric, cu acea isterie izvorîtă din neputinţă, un talon de pensie – ce i-a mînat în luptă pe demonstranţi, ce vor în esenţă şi de ce cred în protestele lor?

O imagine de ansamblu

„Să se bage bani în economia României!“ – strigă un domn în vîrstă care agită un teanc de hîrtii. Sînt studii economice, îmi spune, studii care îi aparţin şi care ar putea salva într-un an România de criză. Centrul pieţei era deja ocupat iar, ca să treci printre demonstranţi, trebuia să te strecori printre grupurile compacte, formate deja din faţa Intercontinentalului. Puţin mai încolo, cîţiva tineri scandează, ritmat – „Ieşiţi, ieşiţi din casă / Dacă vă mai pasă“. Pe lîngă mine trece un grup de cîteva tinere, care se ţin toate de braţ, mergînd parcă la un soi de promenadă. Pe grupul statuar din faţa Teatrului atîrnă cîteva bannere albe. Cineva vorbeşte la telefon: „Hai, măi, şi tu, e supercool aici“. Alţi tineri rîd şi par că se simt de milioane în mijlocul protestelor antiguvernamentale.

În partea dreaptă se formează un cordon de jandarmi. Un domn înalt, cu o căciuliţă neagră, îmbrăcat într-un parpalac prelung, căutîndu-se prin buzunare, încercînd parcă să dibuiască portofelul, descoperă în final ce caută şi mormăie relaxat către un altul, izbitor de asemănător lui: „bun, deci pistolul e aici, spray-ul aici...“. (Mi se spune că de multe ori grupurile de civili de pe la colţul străzii sînt agenţi „sub acoperire“.)

Mă trezesc aşadar în mijlocul unui amalgam de lozinci şi oameni mai mult decît dornici să-şi facă auzite ideile. Nu e nevoie să prezinţi vreo legitimaţie de presă, ca să stea de vorbă cu tine. Un contact vizual minim, un surîs slab şi o slabă încuviinţare din cap sînt îndeajuns de bune semnale cum că eşti „de-al lor“.

Privind de jur-împrejur, e greu să nu găseşti o cauză la care să aderi. Unii sînt acolo pentru că vor să fie respectate „drepturile copiilor“, alţi vor „eutanasierea cîinilor“, alţii, din contră. Unii poartă bannere cu „Salvaţi Roşia Montană“, alţii cu „Salvează-ne, Chuck Norris“. Mulţi, majoritatea, susţin demiterea guvernului şi plecarea preşedintelui. Puţini au însă şi idei de viitor. Mai în glumă, mai în serios, cineva ţine un carton pe care scrie „Obama preşedinte“. Şi spun „mai în serios“, căci domnul avea o întreagă teorie. Altcineva vrea revenirea monarhiei. Un domn scandează singur, încercînd să-şi facă adepţi: „Vrem guvern de tehnocraţi! Vrem guvern de tehnocraţi!“ – oprindu-se doar cît să-mi răspundă la întrebarea „ce-s ăia tehnocraţi?“. În primul rînd, îmi justifică lozinca prin faptul că doar un asemenea guvern ar mai putea salva ţara, bîlbîindu-se însă uşor cînd îl întreb, din nou, ce înseamnă, de fapt, guvern de tehnocraţi, lăsîndu-mă fără un răspuns concret. Altcineva este contra lui Băsescu pentru că a vîndut flota. Altul scandează: „Băsescu şi amanta lui / Au mîncat banii poporului“. Poporul ca tot este invocat cel mai des, ca fiind o victimă la cheremul politicienilor. Se doreşte de altfel plecarea politicienilor actuali, dar nimeni nu ştie cine ar putea veni în loc. Cînd un grup vorbeşte către un altul: „Dacă pleacă Băsescu, pe cine pui în loc? Pe Ponta?“, răspunsul vine ferm şi simplu: „Nu“. De altfel, pe lîngă demiterea preşedintelui, majoritatea e de acord că nu avem pe cineva mai bun, că toată clasa politică de la noi este „varză“, dar că asta nu e motiv să nu te revolţi. O doamnă e nervoasă că, deşi are o pensie „de rahat“, şi din aia i-au mai mîncat guvernanţii. (Jocul de cuvinte îi aparţine, fără să ştiu dacă a fost sau nu voluntar). A ieşit să protesteze, aşadar, contra acestor „tîlhari de codru mare“.

Oamenii se împing, protestează, se ceartă chiar şi între ei, strigă lozinci născute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, tot aici, lozinci pe care le mai adaptează la timpurile cele noi. „La palatul Cotroceni cîntă cucuveaua / Băsescu şi cu Udrea lui şi-au găsit beleaua.“ (Pare că nimeni nu-şi mai pune problema cine este sau cine a fost de fapt „cucuveaua.“)

Părerile zboară pe deasupra minigrupelor care se formează printre demonstranţi. Per total, Piaţa Universităţii pare un Hyde Park mai mare şi mai înverşunat iar demonstranţii – uşor don-quijote-şti, căpătînd deseori imagini pseudocomice. Ce se ascunde însă, de aproape, în detaliile nevăzute?

Cîteva portrete

Este tînăr, poartă adidaşi şi părul uns din plin cu gel. Este elev de liceu şi rîde infantil cam de fiecare dată cînd i se adresează o întrebare. Este aici (în Piaţa Universităţii) pentru dreptate şi libertate, pentru că vrea să trăiască bine. Dacă însă îl iei la bani mărunţi, se intimidează. Se dovedeşte că nu prea are habar ce se petrece în jur. Se scandează ceva cu „jos“, aşa că, potrivit vîrstei sale adolescentine, se revoltă laolaltă cu restul. Pe scurt, vrea o viaţă mai bună, adică vrea locuri de muncă asigurate de guvern, căci astăzi „mulţi absolvenţi cu masterate n-au unde să lucreze“. Tînărul este victima unor clişee de stînga şi a unei nostalgice luări de val, la care, în virtutea inerţiei, vrea să ia parte, căci, după cum mai spune „toată lumea este aici“.

În altă zi, la Piaţa Victoriei, la mitingul organizat de către militarii pensionari, abordez o doamnă mărunţică. Pe faţă i se citeşte acea înverşunare de om care nu mai are nimic de pierdut. Bătrînă, uscăţivă, sărăcăcios îmbrăcată, ţipă alături de ceilalţi, agitînd, cu o forţă nebănuită pentru slăbiciunea ei, mîna făcută pumn. Un pumn mic şi osos. „Ieşi afară, javră ordinară.“ Şi nu-ţi prea vine să alăturezi lozinca dură chipului de bunicuţă. O întrebare scurtă de-a mea o şi face să-şi deruleze viaţa ca o telenovelă. De altfel, la vederea reportofonului, mulţi se reped să-şi spună oful, aplecîndu-se spre aparat şi vorbind tare şi răspicat. Pe scurt, femeia mărunţică se afla acolo din cauza sărăciei. Căci nu mai are de nici unele, măcar că ştie că nu se va rezolva nimic concret pentru ea, nu e atît de naivă să creadă că mîine i se va mări pensia, cel puţin, spune, se află în mijlocul celor care suferă aidoma ei. O urmă de pesimism care este mai apoi demontată amical şi şugubăţ de cineva apropiat. „Lasă, maică, că pleacă tiranu’ şi vine-americanu’“.

Căci, pe lîngă nevoia de a se face auziţi, oamenii din piaţă au umor. Un umor trist, un soi de băşcălie, pendulînd între furiile oarbe, născătoare de incoerenţe în limbaj şi cerinţe, şi revolta calmă şi constantă.

„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Pînă nu vom cîştiga libertatea noastră“ – tot o lozincă „de pe vremuri“, adică din primăvara lui 1990. Întreb un tînăr, care fredonează alături de alţii, dacă totuşi nu se simte astăzi, la 20 de ani de la Revoluţie, un om liber. Îmi răspunde că românii suferă de o aparenţă a libertăţii. Căci este liber, într-adevăr, să călătorească, să vorbească, să se exprime, dar libertăţile acestea sînt în România doar la un nivel personal, că nimic din toate acestea nu înseamnă mare lucru dacă libertatea nu este percepută la nivel de naţiune. „Oamenii se simt încă prizonierii unui sistem şi nu ştiu, n-au învăţat că au dreptul să se opună. Despre asta este, de fapt, vorba aici. Oameni care şi-au redescoperit libertatea de a protesta.“

Mai multe