Rata

27 aprilie 2011   Tema săptămînii

Ne aflăm în cea mai frumoasă perioadă a anului, în Săptămîna Mare. Paşii mă poartă, întîmplător, în piaţa tîrgului unde locuiesc. Lume multă şi pestriţă, aglomeraţie, dictată de tradiţiile economice şi chiar culinare ale sărbătorilor în care ne aflăm. Îmi plimb ochii prin vitrine şi nu-mi trebuie mult timp pentru a zări într-un magazin un copil însoţit de mama lui la cumpărături. Este înalt şi slab, cu o privire puţin pierdută, puţin surprinsă de ce i se întîmplă. I se citesc pe faţă orele îndelungi de lectură şi, poate, un pic de supărare datorată zgîrceniei la note a profesoarei de matematică. În dialogul cu mama sa, vînzătoarea îi arată, cu gesturi largi, teatrale, tot felul de haine pentru copilul său, părînd a se face că nu observă cum femeia refuză grăbită orice ofertă care depăşeşte un anumit preţ. Ritualul cumpărăturilor de Paşti se repetă, în aceleaşi cadre, în toate colţurile magazinului.

Brusc, îmi amintesc! Am trăit aceste clipe! Părinţii mei mă anunţau cu cîteva zile înainte că vom merge la oraş pentru cumpărături. Aveau, de fiecare dată, aerul grav al celui care spune ceva important şi care trebuie ascultat cu mare atenţie. Deşi anunţul nu mă surprindea, urmau zile de aşteptare încordată în care discutam alături de colegii mei de joacă despre lumea fabuloasă a oraşului, despre gustul primei prăjituri servite la aceeaşi cofetărie „Lumea Copiilor“ şi despre mărimea magazinelor de acolo.

Totul, în această săptămînă, se întîmplă sub semnul acestei călătorii. În dimineaţa plecării eram trezit, aproape violent, cu cîteva ore înainte. „Scoală, mă, că pierdem rata!“ îmi spunea tatăl meu, din cealaltă cameră, apăsînd ultimele cuvinte care intraseră în limbaj ca substantiv comun şi care însemnau Regia Autonomă de Transport Auto.

Mă trezeam emoţionat, ştiind că în acea zi avea să se întîmple evenimentul anului. Mă ridicam greoi, dintre vraful de cărţi ale lui Jules Verne şi Alexandre Dumas, între care dormisem, şi obiectam cu privire la oră. „Lasă, mergem mai din timp“ mă completa mama, grăbită să pună cărbuni în fierul de călcat pentru a-mi întinde pantalonii albaştri de uniformă şcolară pe care urma să-i îmbrac.
Ora 4 sau 5 dimineaţa, cînd urma să vină rata, în satul unde am crescut, era ceva de o frumuseţe rară, greu de descris. Niciodată primăvara nu a mai mirosit atît de frumos, după cum zgomotele alea nu le-am mai regăsit niciodată. Eram printre primii în staţie, iar eu mă retrăgeam cuminte, în picioare să nu-mi stric dunga de la pantaloni, într-un colţ, continuînd, cu gîndul, aventurile citite în seara precedentă.

Pe măsură ce oamenii se adunau în staţie, începeau discuţii liniştite despre cît de mult a nins iarna trecută, despre arăturile de primăvară şi ce vor pune în pămînt, sau despre cum au anunţat „ăştia“ la televizor că va fi vremea de Paşti. Părinţii mei şi colegii lor de generaţie erau fiii şi fiicele celor care aşteptaseră ani de zile venirea americanilor. Spre deosebire de părinţii lor, nu discutau decît rareori politică. Cei mai mulţi erau navetişti, muncitori manuali sau de calificări scăzute în fabricile comuniste. Erau născuţi în preajma sau după Al Doilea Război Mondial şi crescuţi în mediul socialist al lipsei de proprietate asupra pămîntului. Ei erau „oamenii noi“, ai epocii Ceauşescu.

Cu timpul, staţia de autobuz se umplea de oameni, posesori ai unui miros de parfum ieftin, pe care fabricanţii, parcă în bătaie de joc, îl puneau în recipienţi de sticlă în formă de autoturism. Aveam o colecţie de asemenea „maşini mici“. Din cînd în cînd, cineva exclama cu voce mai ridicată, peste zumzetul general: „Vine!“. Se aşternea o linişte tensionată. Pe feţele oamenilor se putea citi supărarea că ei nu auziseră rata. Într-un tîrziu, cel care a dat alarma falsă era apostrofat: „Taci, mă, că nu vine!“. „Nu e timpul!“ spunea altcineva, privindu-şi într-un gest semnificativ ceasul de la mînă.
Într-un tîrziu îşi făcea apariţia, după curbă, obosită de atîta amar de ani şi însoţită de un nor de praf, rata lui Nea Gelu – aşa cum îl cunoşteam cu toţii pe şofer. Era un om bun, între două vîrste, obosit de anii de muncă la regia de transport, în aceleaşi haine, mirosind insistent a benzină. Deşi mulţimea de oameni se mişcase haotic, încercînd să anticipeze locul unde va opri maşina, el cobora calm, cu o mînă ridicată în sus, semn că nu trebuie să ne îmbulzim. Ne va lua pe toţi. Ştia că oamenii de jos se împart în două: în abonaţi, adică muncitorii care făceau naveta zilnic şi care aveau abonament pentru a circula, şi ceilalţi, care veneau întîmplător la oraş şi care trebuiau să plătească. Îi strecuram cîteva monezi în palmă şi dacă afişa o privire mirată în legătură cu mărimea sumei, îi promiteam că-i dăm mai mult la întoarcere. „Nu ştim ce vom face pe acolo“ îi spuneau părinţii mei cu aerul preocupat al celui care trebuie să ia în calcul toate posibilităţile în legătură cu călătoria de la oraş.
În interior, rata era un amestec de bărbaţi, păsări, femei şi copii. Cu toate că se întîlneau oameni din sate diferite, fiind o ocazie de socializare, se salutau reţinut, mai mult prin semne. Hainele din odaia de la drum, pe care le îmbrăcaseră de dimineaţă, îi făceau scorţoşi, afişînd o importanţă aproape ridicolă. În scurt timp, se aşternea liniştea pentru că navetiştii, în marea lor majoritate, deprinseseră exerciţiul dormitului în maşină.

Odată cu lumina dimineţii se apropia şi oraşul. Vedeam de departe singurul bloc „turn“, cu zece etaje, şi încercam, în funcţie de mărimea în zare a blocului, să apreciez timpul în care vom ajunge. La coborîre, călătorii îi mulţumeau în grabă lui Nea Gelu, adăugînd, invariabil, aceeaşi frază: „Chiar dacă nu are cine ştie ce maşină, el este un bun şofer“. Oraşul era, în mintea mea, cel mai mare din lume. Mergeam ţinut de mînă deoarece, „aiurit“ fiind – cum mă catalogaseră părinţii, vecinii şi prietenii – puteam fi pierdut uşor pe străzi sau în magazine.

La cumpărături stăteam ţeapăn, neştiind ce atitudine să iau în faţa vînzătoarelor care se mişcau vioi în jurul meu. Nu ştiam cît port şi ce haine îmi plac. În discuţii, mama refuza hainele mai scumpe. Nu luam mare lucru. O pereche de tenişi, o cămaşă şi o pereche de pantaloni albaştri „ca să-i poţi lua şi la şcoală“. 

Ies din reverie şi exclam, cu ochii în vitrină, aproape cu voce tare: „Ce seamănă copilul ăsta cu mine!“. Călătoria cu rata, din săptămîna Paştelui! Ce lume fabuloasă! Ce copilărie fabuloasă! 

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică Brâncuşi.

Foto: A. Manolescu

Mai multe