Răstoaca <i>via</i> Italia

12 aprilie 2007   Tema săptămînii

De la viceprimarul Nicolae Ursu aflăm că, din Răstoaca, sînt plecaţi în Italia vreo 1100 de oameni: "Primii au pornit spre Italia în 1992, cu excursii: oamenii luau autobuzul, îl scăpau, şi nu mai veneau înapoi. Unii au trecut ilegal. Vai de capul lor, îi fugărea Poliţia. La început au plecat numai bărbaţii. În primii ani - peste 150. Săptămînal plecau cîte 50. Majoritatea bărbaţilor s-au dus în construcţii, unde făceau munci necalificate, la negru. Cei care şi-au făcut soggiorno, au început să-şi ia şi soţiile. Femeile s-au angajat ca menajere. Unii şi-au luat şi copiii, pe care i-au înscris la şcoli... 90% dintre ei sînt tot acolo. De întors, s-au întors de ordinul zecilor. Cei mai mulţi vor să rămînă". De ce nu vor să se întoarcă migranţii, deşi majoritatea lor nu numai că îşi construiesc case impresionante, ci au şi familiile aici? Răspunsul viceprimarului e cît se poate de simplu: nu au ce face în România, nu au, în continuare, unde munci, şi nici destule facilităţi pentru a-şi deschide o afacere: "Dacă s-ar reglementa şi-n ţară, să-i ajute să-şi deschidă societăţi, poate ar reveni. Unii dintre ei şi-au început afaceri acolo. Aici, însă, dacă vrei să-ţi deschizi una, durează un an, cu tot soiul de aprobări. Singurele afaceri care au înflorit, în urma migraţiilor, sînt 5 firme de construcţii." Cu alte cuvinte, sătenii îşi construiesc case unii altora: "Acestea au început să se construiască după 1996. Acum avem peste 200, dintr-un total de 840. Şi 60 sînt în construcţie. Majoritatea sînt cu etaj. Şi curţile sînt diferite: n-ai să mai vezi un căţel sau o pasăre liberă. O asemenea construcţie costă pînă-n 2 miliarde de lei", precizează viceprimarul. Dacă a cîştigat comuna ceva din migraţia asta? "Sigur că a cîştigat: ca părinţi, au scăpat de-o grijă, copiii lor se întreţin singuri, nu fură, nu sînt la închisoare..." În ceea ce-i priveşte pe fiii şi fiicele migranţilor, reprezentantul autorităţii locale consideră că "aici, copiii nu au avut probleme; noi, în comuna asta, sîntem foarte galantoni, vrem să le oferim cîte-n lună şi stele... Dar sigur că dorul rămîne..." Între timp, fiindcă agricultura rămăsese oarecum de căruţă, a venit să le lucreze pămînturile un... italian. "Italianul ăsta nu are nici o legătură cu românii plecaţi în Italia, s-a nimerit şi el prin zonă, cu afaceri. Pînă acum a luat în jur de 800 de hectare.Ce să facem? Dacă noi lucrăm la alţii, vin alţii şi lucrează la noi...", trage concluzia dl Ursu. Didi şi Ionel Constantina şi Ioan Ştefan-Grigore. Sînt printre primii plecaţi şi printre puţinii întorşi de tot. Poate chiar singurii, în momentul în care ajung eu în sat. Ei sînt un exemplu pentru ce ar fi ideal să facă românii plecaţi la munci în străinătate: să se întoarcă şi să-şi deschidă o afacere. Didi şi Ionel au o firmă de construcţii. Stau în casa mare, ridicată de ei, care nu arată a casă de sat, dar nici cu totul de oraş. E confortabilă, are toate facilităţile. Didi şi Ionel sînt, în mod natural, prietenoşi şi primitori. Nici ei nu mai arată a oameni de la ţară, au un ce al altei lumi. Spun că s-au întors mai mult pentru copii. Povestea lor, pe două voci, poate fi considerată o tipică baladă de migraţie. Didi: "Pe soţul meu l-am cunoscut în ’91, în ’92 ne-am căsătorit. Eu am rămas însărcinată şi el s-a hotărît să plece. Cînd a plecat, eram în 7 luni: pe 13 decembrie ’92. Era unul din Bucureşti care organiza excursii spre Italia: 281.000 de lei. Ionel a mers cu un grup, şi cu naşu’, la Roma. De ce Italia? Probabil că italienii sînt mai buni, mai calzi. Noi, românii, eram, chipurile, turişti, care făceam turul Europei: Budapesta, Cehia, Slovacia, teoretic tranzitam Italia, şi trebuia să ne întoarcem pe la Monte Carlo, dar nu era nimic adevărat, totul era între noi şi ei. Ajunşi acolo, nu au avut casă, nu au avut pe nimeni, s-au dus şi au dormit la cimitirul de maşini. Celor care mai erau plecaţi le era frică să te ţină. Se mînca la Caritas, la măicuţe. La început i-au mai fugărit carabinierii, dormeau cu rucsacul, ca să fie pregătiţi. Într-un final, au găsit de lucru. Pe vremea aceea nu ştiam nimic - soţul meu îmi spunea că o duce foarte bine, că doarme într-o rulotă. Şi-a aflat de lucru mergînd pe autostradă cu bicicleta - unde vedea macaraua, acolo se ducea să întrebe. Pînă la urmă a găsit într-un orăşel de lîngă Roma, Guidonia. Un italian, Luigi, şi o italiancă, pe nume Caterina, în vîrstă de 56 de ani, care îi ajutau, în general, pe cei din Africa, au avut grijă şi de ei. Mi-au trimis şi mie un pachet mare cu tot ce-mi trebuie la o lună după ce am născut. Pe urmă, totul a început să meargă bine, soţul meu mi-a trimis prima mie de dolari, şi la un an, exact pe 13 februarie, am plecat şi eu. Am lăsat copilul cu părinţii". Ionel: "Acolo nu cunoşteam pe nimeni, umblam cu geanta pe umăr. Am dormit în cimitirul de maşini, la etajul 4 - erau puse una peste alta. Vreo trei săptămîni am stat acolo. Poliţia nu a sosit niciodată peste noi acolo; doar la tren a venit: la început îi lăsau pe români să doarmă în vagoane, dar după ce au început să-şi facă nevoile... Cum să fie prima impresie? După atîţia ani de comunism, te duci la Roma, pe care o ştii din cartea de istorie, şi în loc de Colosseum, ajungi la Cimitirul de maşini... În prima noapte şi în prima zi îmi venea să mă întorc acasă. A doua zi am fost pe la biserici, prin zona Vaticanului, şi să vizităm, dar şi să mîncăm. Ne-au trimis alţi băieţi care au fost mai înainte, şi ne-am făcut legitimaţii la Caritas. Ne-am dus din atelier în atelier, să întrebăm dacă au un loc de muncă. Prima dată am lucrat într-un şantier de construcţii. Ne plăteau 60 de euro pe zi. Vineri seara ne dădeau banii. Am lucrat acolo 5 ani, cu o echipă. După un an a venit soţia". Didi: "Eu m-am angajat menajeră. Locuiam la o familie de bătrîni şi făceam curat. Ei stăteau jos, noi sus. La început nu se purtau prea bine: eu nu înţelegeam italiana, şi asta-i enerva. Mă făceau în toate felurile; înregistram cuvintele respective, şi cînd venea soţul acasă, i le spuneam. Şi el îmi traducea: uite, te-au făcut proastă, bastardă. Atunci, a doua zi îi spuneam şi eu la fel, italiencei, dar frumos, cu zîmbetul pe buze. După un an, am venit acasă. Aici am stat 5 luni. Copilul era cu bunicii. Eu am rămas să construiesc casa, am terminat-o, şi am plecat din nou. Soţul a continuat munca pe acelaşi şantier de construcţii pînă în ’98. Eu am lucrat într-un restaurant, apoi, din‚ ’95, la o bătrînică unde făceam curăţenie, dar o şi plimbam, o duceam la cumpărături... Din ’96 s-a dat o lege prin care puteai să-ţi faci permis de muncă şi şedere, soggiorno. Acesta ne dădea, printre altele, dreptul să lucrăm legal. Prin ’98-’99, Ionel a început să lucreze undeva în Nordul Italiei, la construcţii. În 2000, eu am rămas din nou însărcinată. Am plecat şi eu după soţul meu, unde am născut, după care m-am angajat la o fabrică de mobilă. Între timp, venise şi băiatul cel mare, care era în clasa a treia. A făcut şi el trei ani de şcoală în Italia, apoi a refuzat să mai stea, pentru că era mai mult singur, cu cheia de gît, pe cînd acasă îi avea pe bunici... În 2005 ne-am întors, şi din cauza lui, şi pentru părinţi, care sînt bătrîni... Şi pentru că aşa am vrut: altceva e să pui capul pe propria ta pernă, în propria ta casă..." Ionel: "Aici ne-am deschis o firmă de construcţii, SC Didion mix. Sîntem noi, şi încă 2 angajaţi. Lucrăm cu materialul clientului, asigurăm doar manopera. Am făcut trei case aici, două la Milcov, una la Jurăşti, m-a contactat cineva la Bizicheşti. Nu toţi cei care îşi construiesc case sînt dintre cei plecaţi în străinătate. Nu există o modă: e un haos de arhitectură. În Occident se păstrează stilul local; la noi se înalţă case în Moldova, cu stil din Germania, Spania, Italia. Le vor mari, cu etaj, mansardă, 2-300 metri pătraţi, din cărămidă, ciment, fier, cu acoperişuri din lemn". Şi Didi şi Ionel recunosc că întoarcerea acasă nu le-a fost uşoară. Au trecut deja doi ani de atunci, dar pur şi simplu a trebuit să se readapteze la România, şi la nesimţirea de aici. Au luat diverse ţepe, au fost consideraţi proşti, paranormali, copilului i s-a recunoscut greu şcoala făcută în Italia. Acum sînt pe linia de plutire. Naşul şi băieţii lui Naşul lor de-al doilea (naşul naşului de cununie) şi vecin de-al lor, Ştefan Borcea, are amîndoi băieţii plecaţi. Nu ştie dacă se vor mai întoarce, pentru că aici nu au unde lucra, şi, pe de altă parte, s-au însurat acolo, tot cu românce: "Ai mei au plecat cînd au terminat şcoala, cu o excursie. Eu nici nu eram acasă, lucram. S-au adunat mai mulţi, vecini, prieteni. Ăl mic avea 19, şi ăl mare - vreo 21. S-au căsătorit acolo, cu fete tot românce. Ăsta mare o făcut economicu’, şi ăsta mic, liceul de construcţii. Au plecat în ’98 şi ’99. Pe cont propriu. Au trecut legal graniţa. La început erau doar manipulanţi d-ăştia: cărau la roabă, făceau la mînă cu lopata. Au găsit la construcţii: pe parcurs s-au rutinat, s-au format şi ei. Au învăţat şi ei construcţiile astea: cum se face o schiţă... Acum pot măsura temelia unei case, îi pot pune fundaţia... Casele, aici, se fac cum e a lui Didi: albe, frumoase. Primesc cam 50, 60 de euro pe zi. Stau într-un apartament închiriat, cu mai mulţi, şi plătesc toţi 7-800 de euro pe lună. Casele noastre le-am făcut eu. Ei mi-au trimis doar bani pentru garduri. Astea sînt turnate din beton şi pe-afară e lipită spărtură de marmură. Şi curtea mi-am făcut-o după pozele pe care mi le-au trimis băieţii: cu gazon, cărare pentru maşină". La şcoală, copii cuminţi... Dna Mirela Manolache, directoare, ne lămureşte că Şcoala din Răstoaca nu e nici pe departe una cu probleme. Ci, dimpotrivă, cu copii liniştiţi, care-şi văd de treabă, chiar cu olimpici. Din 199 de elevi, 57 au părinţii plecaţi la muncă în străinătate. În ce-i priveşte pe aceştia, nu se pune în nici un fel problema rezulatelor slabe la învăţătură, a abandonului şcolar sau a comportamentelor infracţionale. Că, în sufletul lor, copiii sînt afectaţi, asta e indiscutabil. Dar nu au fost cazuri extreme, ca în alte părţi. Majoritatea copiilor sînt aici cu bunicii sau, în cel mai bun caz, cu unul dintre părinţii. Părinţii absenţi vin, de obicei, în vacanţa de vară sau, uneori, se duc copiii acolo. Copiilor le place acolo, spun că e mai modern, că ai ce să vezi. Însă, după cum confirmă şi directoarea, nu ar vrea să înveţe acolo. Probabil că ar prefera ca părinţii lor să se întoarcă acasă. Ies din Răstoaca, plăcut impresionată de prietenia locuitorilor ei, dar cu un sentiment confuz mai curînd melancolic: habar nu am cum or să evolueze lucrurile, dar nu întrevăd, neapărat, happy-end-uri...

Mai multe