Radu FILIPESCU: "Aş face acum acelaşi lucru" - interviu

Avea 27 de ani cînd s-a hotărît că trebuie să facă ceva. Între decembrie 1982 şi mai 1983, a confecţionat şi a răspîndit manifeste în care chema lumea la demonstraţii anti-Ceauşescu. A fost arestat şi condamnat pentru “propagandă împotriva orînduirii socialiste”. Familia a reuşit însă să transmită informaţii despre cazul său în străinătate, alertînd organisme internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, astfel că Radu Filipescu a fost eliberat după trei ani de detenţie. Şi deşi era urmărit în permanenţă de Securitate, a pus la cale un referendum pro sau contra Ceauşescu. A fost arestat şi eliberat la scurt timp, după ce i s-a aplicat un tratament extrem de violent, în decembrie ‘87. După ‘89, Radu Filipescu nu a intrat în politică, dar a avut o susţinută activitate civică, ca membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al APADOR-CH şi al Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii. De profesie inginer electronist, a inventat testorul “Papagal”, un dispozitiv de test în măsurările electrice şi electronice, premiat cu Medalia de Aur la Expoziţia pentru Invenţii Eureka 1991 de la Bruxelles.


Care a fost momentul în care aţi decis că trebuie să faceţi ceva?

Un lucru ca ăsta te preocupă mult timp, ai perioade de hotărîre şi perioade de retragere. Zici „hai să fac“, după care te gîndeşti „n-o să conteze“, „dacă n-o să aibă nici un efect?“, „ce-o să păţească ai mei?“, după care spui „nu mai fac!“, dar te gîndeşti „bine, dom’le, şi ce fac? Vin acasă, mă uit la televizor la tov. Ceauşescu, mă duc la serviciu şi-l înjur pe tov. Ceauşescu, mă întîlnesc cu prietenii şi vorbim tot despre Ceauşescu“... În ’82 se adunase o nemulţumire, nu neapărat economică, ci ca perspectivă şi realizare personală. Să chem lumea la protest nu mi s-a părut ceva foarte agresiv sau condamnabil, ca şi cum aş fi făcut vreun rău cuiva. Şi securiştilor le-am spus la un moment dat: „Ce mare lucru am făcut? Păi, chiar aşa...“ (rîde)

De ce aţi ales manifestul ca formă de protest? Vi se părea mai eficient decît altele?

Era şi o formă care-ţi dădea o perspectivă, în sensul în care eu chemam oamenii la demonstraţie, urmînd apoi alte demonstraţii. Era de fapt modul prin care protestam şi puteam crea în acelaşi timp o comunitate de oameni care se adună şi au aceleaşi convingeri, că ne-adunam noi sau că ne-aduna Securitatea... (rîde) Pînă la urmă, era o formă de a te manifesta. Nu eram tentat să plec în străinătate, mi se părea aiurea să te duci în străinătate şi să protestezi acolo, sau să exerciţi o profesie ştiind că acasă sînt probleme, e ca o lipsă de combat în zona principală.

Credeaţi sincer că lumea se va aduna în centrul Bucureştiului „duminică, 22 mai, şi în toate duminicile următoare“?

E o problemă oarecum şi de procentaj, de şansă de reuşită. Mi-am pus problema că s-ar putea să se adune lumea, nu eram convins că da sau că nu. Dacă îmi acordam 1% şanse ar fi însemnat ca 100 de oameni să facă acţiuni similare. Nu era mare lucru ca 100 de oameni să facă asta. M-am gîndit de multe ori de ce nu faci ceva, dacă te-ai hotărît că vrei să faci. Dacă e să fii corect, nu prea ai explicaţii sau scuze la nivelul pretenţiilor pe care le ai. La mine, unul dintre motive era că tata avusese un atac de cord şi că n-aş fi vrut să-i mai provoc încă unul. Dar mi-am zis că n-am citit niciodată într-o carte care să-mi placă despre un personaj care să nu se ducă în război pentru că tata face atac de cord. Dacă vrei într-adevăr să faci ceva, faci şi gata. Apoi mai e frica de bătaie, de violenţă. Dar vezi toate personajele – şi din filme, şi din cărţi – care trec peste chestia asta. Am avut experienţa bătăii şi zic acelaşi lucru după experienţă. Prima oară am stat trei ani închis şi nu mi s-a întîmplat nimic violent, a doua oară a fost din plin şi condensat. Aş face acum acelaşi lucru. Dacă aş fi acum în situaţia din ’83 sau din ’87, aş face acelaşi lucru.

Spuneţi, într-un fel, că v-au pregătit pentru posibilele urmări ale acţiunilor dvs. personaje din cărţile pe care le-aţi citit şi filmele pe care le-aţi văzut...

Într-adevăr, n-am avut experienţe în familie, apropiaţi care să fi fost afectaţi sau traumatizaţi. Şi poate că o astfel de istorie în familie m-ar mai fi potolit, nu ştiu. Eu, din contră, am avut o situaţie foarte bună. În acelaşi timp, exista un folclor despre ce s-ar fi putut întîmpla dacă te prindeau. De-abia după ce-am ieşit din închisoare, au început unii să-mi spună că şi ei au fost arestaţi. Sînt multe cazuri şi experienţe traumatizante pentru cei care au stat ani de zile şi au pierdut totul, aşa că teama de Ceauşescu era într-un fel justificată. Te făcea să te aştepţi la orice. Am stat cu unul care fusese condamnat la moarte pentru că dăduse foc la mirişte. Îngrijorarea omului ăsta – Marinescu îl chema – era că respectiva condamnare atrăgea confiscarea averii, iar averea lui era vaca Viorica, singura sursă de alimente pentru soţia cu deficienţe de vedere şi pentru copii.

După arestare, aţi avut momente în care să regretaţi că v-aţi riscat libertatea pentru un popor care, poate, nu „merita“ lucrul ăsta?

Nu-ţi pui problema că o faci pentru alţii, nu, o faci pentru tine, ca să trăieşti într-un mediu de care să profite toată lumea. Chiar i-am înţeles pe unii care n-au venit la demonstraţii, pentru că n-aveai şanse să schimbi ceva. Cei care nu au venit au avut dreptate să nu vină. Pînă la urmă, eu am obţinut altceva decît am vrut. Am ajuns să demonstrez că era un regim foarte agresiv şi dictatorial, o temă de discuţie care n-avea pe-atunci suficiente argumente pro şi contra. Nu trebuie să ai 1000 de oameni în închisoare ca să arăţi că e o dictatură. E suficient să ai 10, 20. Noi, disidenţii, cumva ne-am făcut treaba. Şi cînd s-a adunat destulă masă critică, în ’89, răsturnarea a avut o motivaţie şi nişte dovezi. Dacă nu erau disidenţi, poate că s-ar fi spus în ’89: „Păi de ce să-l răsturnăm pe Ceauşescu?“.

Cum de nu v-aţi lăsat intimidat după ce aţi ieşit din închisoare şi aţi plănuit un referendum, deşi Securitatea vă supraveghea îndeaproape?

În general, e bine să perseverezi (rîde). Mi-am dat seama că faptul că stătusem în închisoare şi că devenisem cunoscut era un atu faţă de regim şi faţă de Securitate. Pe baza experienţei din detenţie, mi-am zis: „Iar mă închid, iar stau o vreme pe-acolo“. În perioada respectivă, era în plină desfăşurare procesul lui Havel, mult discutat în presa internaţională, inclusiv la Europa Liberă. Mi s-a părut că e un moment politic care trebuie valorificat. Prima dată am fost condamnat pentru propagandă împotriva orînduirii socialiste. Dar manifestele erau împotriva lui Ceauşescu, deci n-ar fi trebuit să fiu condamnat. În ’87, m-am gîndit că, dacă o să fie proces, voi putea să mă pregătesc ca să nu pot fi condamnat uşor. Nu făceam propagandă împotriva a ceva, ci chemam lumea la referendum: cine îl vrea pe Ceauşescu să vină în locul X, cine nu – să vină în locul Y. I-am chemat pe unii într-un loc, pe alţii în alt loc, ca să nu spună că strada mea e mai mare decît a lor. Din punct de vedere juridic, sînt convins că n-aveau cum să te condamne atunci pentru organizare de referendum. Eu chiar am regretat că n-am ajuns la proces! (rîde) Îmi pregăteam apărarea, şi ei m-au luat cu bîta şi bătaia... Oricum, i-am simţit şi pe ei dezamăgiţi că fuseseră nevoiţi să apeleze la violenţă ca să afle de la mine ce voiau să afle. Atunci mi-a fost clar că Ceauşescu şi regimul ăsta n-aveau cum să cedeze fără violenţă maximă.

Dacă nu venea Revoluţia, aţi fi dus la bun sfîrşit planul atentatului împotriva lui Ceauşescu?

E bine să ai la ce să te gîndeşti, să nu stai pe loc. Chiar nu ştiu, dar era la un moment dat o opţiune. Ştiu atîta lume care mi-a spus: „Şi eu m-am gîndit să fac ce-ai făcut tu cu manifestele, dar n-am făcut“.

Ce mai lipseşte ca să treci de la „m-am gîndit“ la „am şi făcut“?

E greu să spui „trebuie să faci aşa, şi nu altfel“. Pentru că şi cei ce n-au făcut au avut dreptate. Altceva s-a întîmplat în Polonia şi în Cehia. Acolo, a fost o majoritate atît de covîrşitoare, încît nici nu se putea problema să nu aderi la „Solidaritatea“, de pildă. La noi, momentul a fost decembrie ’89: dacă nu aveai semne de întrebare legate de regim, trebuia să ieşi pe stradă. Ca să nu mai spun că atunci au fost nişte momente extraordinare, de trăire şi de experienţă de viaţă. Să strigi pentru prima oară „Jos comunismul!“ îţi dădea fiori pe şira spinării. N-aş renunţa la ele de plăcere... Aveam un prieten în străinătate căruia i-am zis: „Nu ştii ce-ai pierdut!“.

Pînă la urmă, disidenţii – şi dvs., şi cei care apar în carte – par singurele persoane lucide din întreaga lume totalitară. Cum aţi defini figura disidentului? Prin ce se deosebeşte el de ceilalţi?

Probabil prin dorinţa de a face ceva practic. De pildă, o perioadă destul de lungă am spus şi am ascultat bancuri despre Ceauşescu. După un timp, devenise o refulare contraproductivă, o amăgire mult prea mare. Ce am făcut a fost o dovadă a faptului că regimul nu voia să cedeze, că era represiv şi avea resurse nelimitate. Am reuşit, de fapt, să ridicăm nişte semne de întrebare în minţile unora din Partid şi Securitate, şi faţă de conducerea lui Ceauşescu, şi faţă de ideea de a schimba ceva. Pe de altă parte, nu ştiu dacă disidenţa în sine reprezenta cea mai mare opoziţie faţă de regim. Erau oameni foarte valoroşi profesional care nu făceau compromisuri, dar cărora nu li s-ar fi potrivit forma asta de protest.

Cazul dvs. a fost unul dintre rarele forme de disidenţă despre care s-a vorbit în străinătate. Iar rolul jucat de Amnesty International sau Europa Liberă, a fost decisiv pentru eliberarea dvs. Cît de important este să se vorbească în ţările democratice despre disidenţii din ţările cu regimuri totalitare?

La Aiud eram aproximativ 30 de deţinuţi politici. Dintre toţi, eu am avut cea mai mare susţinere pentru că familia era din Bucureşti (dacă erai din Tecuci, n-aveai nici o şansă) şi avea destui prieteni de încredere care au riscat enorm ca să ducă informaţiile despre mine în străinătate. După ce-am ieşit din închisoare, a fost rîndul meu să dau informaţii despre foştii colegi de detenţie. De fapt, a existat solidaritate şi la noi. N-am putut face organizaţii, ca polonezii, dar am fost solidari. E clar că pentru oricine e condamnat pe nedrept contează foarte mult orice fel de atenţie, o menţionare, un sprijin.  

a consemnat Luiza VASILIU

ilustraţie de Alina Filipoiu