Radioul altfel

Cînd am început să ascult emisiunile "Europei libere" în limba română? Mai întîi "în joacă", dar şi cu teamă, în vacanţa de dinaintea anului al III-lea de liceu, cum i se spunea "pe vremea mea" clasei a XI-a. Care va să zică, în vara lui 1976. Primele voci cu care m-am întîlnit au fost cele ale crainicilor (Ioana Crişan, Anişoara Negulescu, Ion Ioanid, Ileana Ionescu, Mircea Jianu şi, desigur, Ioana Măgură, singura care pentru mine avea şi chip) a căror intonaţie altfel decît cea a omologilor lor de la Radio Bucureşti era primul semn că făceam cunoştinţă cu un Radio altfel. M-am întîlnit cu vocile redactorilor de atunci ai Actualităţii româneşti (Emil Georgescu, Virgil Galaction, Constantin Tomescu) ori ai Programului politic (Ion Măgureanu, Vladimir Ionescu, Victor Cernescu). A venit şocul întîlnirii cu Editorialul săptămînal, analiză carteziană a evenimentului apreciat a fi definitoriu pentru o întreagă săptămînă, graţie echilibrului şi extraordinarei prezenţe radiofonice ale lui Noel Bernard, arhitectul formei moderne a Radioului. Au urmat ascultarea "organizată", memorarea benzilor (19, 25, 31, 41 şi 49 de metri), a frecvenţelor care se schimbau în funcţie de anotimp, detalii tehnice rostite de cele două Ioane, după ce vocea "de identificare" (Ion Turcu alias Armand Gurian) ne anunţa de patru ori: Aici Radio "Europa liberă"!. Învăţarea "grilei de programe", emisiunilor deja amintite adăugîndu-li-se Radiomagazinul ori Din lumea comunistă şi, fireşte, Teze şi antiteze la Paris şi Povestea vorbei, realizate de Monica Lovinescu, respectiv de Virgil Ierunca, emisiuni care, la începutul lungii mele cariere de ascultător, se difuzau în week-end. Radioul altfel era aşadar unul complet, căci programelor "serioase" li se adăugau emisiunile muzicale ale lui Radu Theodor şi Andrei Voiculescu, precum şi rubricile de sport. Ce mi-a plăcut de la început? Nu atît faptul că postul informa "complet şi corect", ci promptitudinea sa, despre care aveam să aflu că era unul dintre obiectivele prioritare ale lui Noel Bernard. Promptitudine ce nu s-a manifestat doar în momente excepţionale, cum a fost cutremurul, ci aproape zilnic. Buletinele de ştiri erau intersectate de acel dătător de fiori "aflăm în ultimul moment că..." ori chiar de intervenţia "ştiriştilor" ce întrerupeau lectura altfel a spicherilor, spre a aduce veşti ce tocmai veniseră şi fuseseră editate. Promptitudinea nu afecta deloc rigoarea, exemplare fiind buletinele redactate de Dan Comşa, pe care ajungeam să le recunosc după primele două minute. O rigoare pe care o va dobîndi şi Programul politic atunci cînd a fost dat în grija Ralucăi Petrulian, senzaţională prin conexiunile pe care le făcea între diversele subiecte de politică externă. O rigoare pe care a ajuns să o aibă şi Actualitatea românească, graţie unei echipe de excepţie (N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, Gelu Ionescu), chiar dacă unii dintre ei "mai săreau calul" şi nu erau tocmai în specificul jurnalismului anglo-american pe care l-ar fi dorit şefii americani ai postului. Ce m-a mirat? Repetarea de două-trei ori pe zi a aceleiaşi emisiuni (iarăşi o formă de a fi altfel a Radioului de la München), orele de emisie (6-10) ale programelor de dimineaţă. Ce m-a durut? Moartea la 23 decembrie 1981 a legendarului Noel Bernard. Ştiam că e bolnav, nu şi cît de grav. Am intuit însă că lucrurile sînt fără scăpare cînd Bernard nu a ieşit pe post la 13 decembrie 1981, odată cu instaurarea legii marţiale în Polonia. El, care în august 1980 rezuma seară de seară evenimentele din oraşele portuare şi miniere poloneze, evenimente care azi ştim că anunţau începutul sfîrşitului comunismului, lipsea de la întîlnire. Zece zile mai tîrziu am aflat că era o absenţă dureros de motivată. Ce am înţeles de la început? Că "Europa liberă" e un post de radio, nicidecum unul oarecare, dar doar un post de radio, nicidecum învestit cu misiuni mesianice. Că deşi altfel, nu lui îi revenea sarcina de a face ca viaţa să devină altfel în Rom