Puterea spirituală

După cum arată Jan Patocka în Platon şi Europa, civilizaţia occidentală este construită pe temeiul ideii de grijă pentru suflet, iar această afirmaţie nu este în fond decît o interpretare a doctrinei lui Edmund Husserl - maestrul filozofului ceh. În celebra sa conferinţă vieneză din 1935, Criza umanităţii europene şi filozofia, Husserl afirmase: "Criza existenţei umane europene are numai două căi de ieşire: sau declinul Europei în înstrăinare faţă de propriul său sens raţional de viaţă, căderea în duşmănie faţă de spirit şi în barbarie, sau renaşterea Europei din spiritul filozofiei printr-un eroism al raţiunii care va depăşi definitiv raţionalismul. Pericolul cel mai mare care ameninţă Europa îl constituie oboseala". Renaşterea spirituală este cea a "existenţei teleologice", a existenţei orientate spre un ţel: "viaţa de veghe" a unei umanităţi de tip european modelată după idealurile filozofiei greceşti. Idealuri ce ne vor defini atît timp cît nu ne vom îndoi că sîntem "europeni": atît timp cît vom şti că aparţinem unei anumite istorii. Acest simţ al apartenenţei şi voinţa de a rămîne ceea ce sîntem - este puterea spirituală; după cum ezitarea, îndoiala privind perenitatea acelor idealuri este "oboseală", "nihilism" şi "trădare" (J. Benda): slăbiciune, nulitate spirituală. Contrar puterilor temporale ce întreţin relaţii de cele mai multe ori conflictuale unele cu altele, puterea spirituală se raportează numai la sine, afirmîndu-se astfel pe sine. Simbolul puterii spirituale este cercul la închiderea căruia spiritul lucrează neîncetat - atît timp cît este "putere", şi nu simplă delăsare. Ştim că epoca noastră tinde să-i conteste legitimitatea şi să pătrundă în el cu propriile probleme, griji şi priorităţi. Epoca vrea să-l facă să uite un lucru elementar; anume acela că el, spiritul, are datoria de a se limita la preocupările sale, de a fi în sine şi pentru sine, avînd conştiinţa că nu există sarcină mai dificilă, mai nobilă şi mai necesară decît a sa. Aceasta este condiţia parmenidiană a puterii spirituale: de a exclude din ea însăşi orice alteritate. Într-un al doilea "moment", spiritul se poate raporta la "altul" său, la puterea temporală, la "problemele actuale" privind statul, societatea, mediul înconjurător etc. Cu o condiţie: aceea de a nu-şi trăda maniera proprie, adică radicalitatea interogaţiei sale. Numai atunci cînd problemele actuale sînt tratate fără voinţă de compromis şi fără complezenţă, ele sînt gîndite din perspectiva spiritului: sînt gîndite, nu numai "discutate" la infinit într-un du-te vino al argumentaţiei sterile. Aşa-zisa "acţiune comunicativă" - al cărei scop, cel puţin ideal, este consensul general - este negaţia puterii spirituale, negaţie ce nu mai este cea a oboselii, ci pur şi simplu cea a imposturii. A căuta