Putea fi mai rău

Așa îmi spune de fiecare dată. Cînd vede că mă îndoaie o grijă sau că mă mușcă oboseala.

Putea fi mai rău.

Are dreptate.

Anul acesta am schimbat trei job-uri. Am învățat pe pielea mea lecția cu cuțitul în spate. Am luat-o de la capăt la vîrsta la care alții încep să se bucure de ce au construit. Am aflat că oamenii care te sună de zece ori pe zi pentru toate prostiile, cînd au nevoie, preferă să îți scrie „tu oricum nu vrei să te sun”, cînd ai tu nevoie. Și nu te mai sună, că nu mai ești important. Că regulile nu sînt niciodată aceleași pentru toată lumea. Că oamenii îți vor spune că ai dreptate, după ce totul s-a terminat, dar nu vor ridica un deget pentru tine, cînd te va prinde ochiul furtunii. Cînd ar fi contat.

Dar putea fi mai rău.

Știu oameni care au pierdut alți oameni. Asta e cel mai rău. E iremediabil. Schimbarea asta e dintre cele care despică lumea în două. Nimeni și nimic nu o mai poate coase la loc. Am citit odată un roman de Yann Martel în care despre asta e vorba. Despre cum oamenii pe care îi iubim sînt cusuți pe dinăuntrul nostru cu fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare umbră de zîmbet. Cînd se duc, se duc cu carnea sufletului tău cu tot. Nimic nu repară schilodirea asta.

Așa că eu sînt bine. Cu ceva vînătăi pe dinăuntru, dar bine.

Încerc să stau departe de spațiile aglomerate. Inclusiv de cele virtuale. Și la mine acasă au crescut, în camere învecinate, două birouri, o școală, o spălătorie non-stop și o bucătărie în continuu proces de funcționare și igienizare. Nu am de ce să mă plîng. Am fost și în tabăra celor care nu aveau privilegiul ăsta, de a lucra de acasă. Am fost și între cei lapidați pentru că au comentat. Sigur că e greu. Orice schimbare e grea. Orice aglomerare de sentimente și necesități, de deadline-uri cuantificate financiar și live-uri cu fundal domestic, de teme și cumpărături utilitare, de cămașă de birou și pantaloni de casă, de PDF-uri, Excel-uri, Powerpoint-uri, wav-uri, mp4, Save As, delete folder, empty recicle bin, create new document și rețetă de biscuiți de casă se culcușește greu între pereții aceleiași minți. Orice frică dumicată cu izolarea te schimbă. Orice plîns al cuiva care nu mai poate, orice plîns al tău înghițit sau descătușat pe umărul altcuiva. Orice umăr lipsă.

Dar putea fi mai rău.

În vară, înainte să fie cu adevărat rău, mama mi-a dat un inel. E foarte vechi. L-a purtat bunica mea, cînd eram eu foarte mică. Pe urmă, mama. Acum stă pe mîna mea, zbîrcită înainte de vreme de prea mult săpun, spirt, gel igienizant. Cîteodată, cînd sînt foarte obosită, mi se pare că mîna pe care stă inelul nu e a mea. Parcă e una din mîinile lor, sudate într-o singură mîngîiere captivă sub o piatră albastră. Mîna asta, cu inelul, e mai puternică și știe mai bine. Gătește și ține în brațe altfel, nu se arde cu fierul de călcat, pune suficientă sare în mîncare, apasă REC, PLAY și SEND cu mai multă încredere.

În toamnă am făcut, la Cărturești, un interviu cu Ioana Pârvulescu, despre romanul ei, Prevestirea. Despre Iona, cel din burta chitului, și despre un inel și o poveste care trec de la mamă la fiică, generație după generație. Mi-a fost rușine să-i spun că și pe mîna mea dreaptă stă o asemenea poveste, că strîng sub degetele mele toate mîinile de care mi-e dor, că sînt o Arabella fără prea multe puteri, răsfățată în libertatea ei de a sta atîția ani cu nasul în cărți și capul în nori de alte mîini. Mîini mai puternice ca ale mele. Mai ocrotitoare, mai pricepute, mai fermecate. Mîini de care îmi e foarte dor. Mîini care purtau un inel albastru.

Putea fi mai rău.

Are nouă ani și îmi spune asta de cîte ori intuiește că stau să mă frîng sub un zgomot de sirenă sau sub amintirea unui vis aruncat la coș. Am aruncat la coș cîteva anul ăsta. Mă întreb, cîteodată, care va fi povestea pe care o s-o dau eu mai departe, cu inelul. Cînd va avea ea nevoie să se măsoare cu Rumburak. Eu am avut.

M-am făcut nevăzută din împărățiile unde n-am mai avut loc, m-am apucat de construit altă poveste. Nu că așa am vrut, de nevoie. Aș putea să mă plîng că merge greu sau să fiu recunoscătoare că este. Știu oameni care au rămas fără poveste deloc. Care au dat faliment. S-au trezit șomeri. Au fost nevoiți să muncească în condiții incompatibile cu starea lor de sănătate. Nu i-au putut apăra pe ai lor. Au trecut prin boală la modul foarte dur. Sau au pierdut pe cineva.

Cînd obosesc foarte-foarte tare, mă gîndesc la noi toți, dincolo de rapoarte de serviciu și îmbrățișări povestite în video call-uri. Mă gîndesc cum o să mîncăm iar înghețată din același pahar pe stradă, cum o să-i strîng pe ai mei, cum o să negociem destinații de vacanță, cum o să mergem la cinema, cum o să stăm cu orele în librării, diseară am prezentare, și eu, te iau de la librărie cînd termini?, ce bine îți stau cerceii ăștia, ce frumoasă e cravata asta, cu ce parfum te-ai dat?, la tine cum a fost, la mine a mers greu, la mine curat, fără bîlbă, dar cred că o să fie mai bine marți, ai și marți?, da, am, păi, vin să te iau... La cum o să reluăm în stăpînire toate lucrurile care nu se vor fi schimbat. Sigur, e și ăsta un vis. Doar că pe el nu îl pot arunca la coș. Fără el nu aș mai funcționa. Poate că asta face inelul, de fapt. Ține visul în viață și pe mine strînsă în el. Pînă cînd... pînă atunci. Pînă o să fie mai bine.

Putea fi mai rău.

Putea. Eu am pierdut pe cineva. Cineva care nu se mai uită la mine cu aceiași ochi din oglindă. Cineva care a îmbătrînit zece ani într-un an, care s-a scuturat de idealism și rezistă cu greu asediului mizantropiei, care s-a cam ars, care nu prea a avut timp să se plîngă, care a obosit. Din fericire, nu am prea mult timp să mă gîndesc la asta. Trebuie să o iau de la capăt. Am multe de (re)construit. De digerat. De negociat cu mine însămi. Din nou și din nou. Cîte puțin în fiecare zi.

Nu e cazul să-mi fac acum griji despre cum o să arate povestea de mîine. Important e să trec peste azi. Și, da, putea fi mai rău.

Dar adevărul e că putea fi și mai bine.

Ioana Bâldea Constantinescu este scriitoare și jurnalistă. Cea mai recentă carte a sa este Poveste pentru Maria, Editura Nemira, 2019.