Punctul de vedere al „celorlalți“

Vrei să fii cercetător. După un start în carieră în România, cîștigi o bursă și începi să lucrezi la o instituție de prestigiu, dintr-o țară aflată în elita cercetării științifice. Îți începi activitatea și, chiar de la început, simți că pare teribil de importantă pentru cei din jur țara din care vii. Primele tale activități vor fi – toate – verificate și adînc cumpănite, judecate de nu știu cîte ori, în timp ce vezi că mulți dintre „localnici” sau cei mai vechi ca tine se mișcă mult mai rapid, iar lucrările lor nu sînt controlate și recontrolate. Te ambiționezi, încerci să arăți că poți mai bine. Înveți foarte multe, dar mereu ai impresia că ești luat în vizor, că ție ți se verifică activitățile mai mult decît celorlalți. Trimiți primul articol spre publicare la o revistă „mare” și primești recenziile. Ești fericit, articolul are șanse să fie acceptat, dar acele comentarii venite odată cu evaluarea de „major revisions” te fac să te umpli de nervi și frustrare. Chiar nimic din ce faci nu e luat ca sigur? Chiar trebuie să justifici orice? Strîngi din dinți și mergi mai departe. Articolul apare, îl publici apoi pe următorul. Alți revizori, cam aceleași comentarii care ți se par răuvoitoare, poate chiar discriminatorii. Și continui. La un moment dat, totul devine din ce în ce mai ușor, observi că lucrările tale sînt primite acum mult mai ușor. În laborator și pe teren, lumea începe să te asculte, să îți ceară părerea. Ai învățat să nu te mai superi cînd citești observațiile revizorilor – ți-ai dat seama că, în fond, îți sînt și ei tot colegi, iar cele mai multe observații îți prind, de fapt, foarte bine. Începi să cîștigi și primele proiecte mari, cu finanțări serioase.

Simți că ai intrat în Paradis, poți acum să îți turezi motoarele creației, îți poți promova ideile și conceptele, începi să îi înveți tu pe alții, la rîndul tău, cum să progreseze. Dar nu te vei stăpîni niciodată să te miri cînd îi vei vedea pe junii „lor”, abia ieșiți din școală, cum vor primi imediat credibilitatea pentru care tu a trebuit să te lupți atîta.

Îți construiești, treptat, o echipă. Ajungi și tu, acum, să îți evaluezi oamenii. Și, da, ajungi din nou la concluzia că e foarte important de unde vii. Ai acum alte argumente, atunci cînd îți alegi oamenii. Știi că cei educați în țări din vîrful lumii științifice au trecut printr-un sistem dur, dar corect al educației și cercetării. Iar asta contează. Știi că aceste persoane se pot adapta ușor și fără probleme la cerințele tale. Ce te faci însă cu cei care vin spre tine după ce au fost crescuți, educați și care au debutat în țări mai modeste? Sau – și mai complicat – ce te faci cu cei care vin tot de unde ai venit și tu? Normal e să le dai o șansă, așa cum ai primit și tu. Tinzi să le acorzi încredere – dar parcă poți să știi? Dacă au trecut prin cursuri ca gîsca prin apă? Dacă au învățat să copieze? Îți poți pune obrazul fără să fii sigur că ai în față oameni de valoare și cu potențial? Nu e mai bine să îi mai verifici un pic? Să fii sigur că vor învăța ce e bine? Cel mai bine e să îi verifici și tu un pic mai mult. Te gîndești că nu are cum să le strice nici lor. Iar tu vei fi mult mai liniștit.

Ai devenit „unul de-ai lor”? Sau mai degrabă ai ajuns să înțelegi și punctul de vedere al „celorlalți”? Te uiți îndărăt și vezi cum, în țara ta, erau mulți cei care lucrau greșit sau chiar de-a dreptul prost. Ai început mai demult să ai exemple de „așa nu” pentru toate tipurile de activități – de la strîngere la stocare și la interpretare de date. Îți dai seama că de fapt ai cunoscut persoane care măsurau prost, strîngeau informații inutile sau chiar pe unii care, de fapt, își potriveau datele cu rezultatele dorite. Pe măsură ce progresezi și te uiți la ce ai lăsat în urmă, descoperi din ce în ce mai multe – lucrări și concepte furate, opere necitate, rezultate inventate. Știi că acasă ai lăsat și mulți oameni de calitate, care lucrează corect. Ai vrea să nu îi superi, dar simți nevoia să fii din ce în ce mai atent cu „ai tăi”. Vrei să verifici. Nu, nu ai vrea să treacă nimeni prin ce ai trecut tu, cînd ți se părea că nu vei fi luat niciodată în serios. Dar nici nu vrei să renunți la tot ce ai făcut pînă acum. Așa încît, treptat, începi și tu să îți schimbi unitatea de măsură.

Dublă măsură? Mai degrabă un control riguros al calității. Și, poate, și unele experiențe nefericite ale celor care te verifică. Vrem sau nu, statistica joacă și aici un loc important.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.

Foto: flickr