„Ptita de casă“

13 mai 2014   Tema săptămînii

„Şi, luînd pîinea, mulţumind, a frînt şi le-a dat lor, zicînd: «Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi, aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!»“ 

(Luca: 22,19) 

„Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...“ Din rugăciunea zilnică a creştinului nu lipsesc niciodată aceste cuvinte. Cei care au avut fericirea de a trăi o vreme la sat nu pot uita momentele facerii pîinii; zilele cînd mama sau bunica se trezeau cu noaptea-n cap pentru a pregăti acest eveniment au rămas vii în memoria mea. Pentru mine, acele zile erau o sărbătoare. Cînd, noi, copiii ne trezeam, forfota era mare în gospodărie. Aluatul era deja dospit, pîinea asogată, gata de băgat în cuptor. De obicei, la noi în casă pîinea se făcea sîmbăta, să fie proaspătă pentru duminică, şi ajungea pentru toată săptămîna următoare. Se coceau patru-cinci pîini – eram şapte guri în casă, dacă o socotim şi pe bunica, Florica li Hilimon. Dar nu se făcea numai pîine. Din acelaşi aluat se pregăteau cocuţii, pupezele, uneori cocorada, şi întotdeauna se făcea şi lîngalăul, un fel de… piadina italienească, dar mult mai bună, mult mai aromată. Lîngalăul se cocea în gura cuptorului, în faţa pîinilor, şi vara se punea pe frunze de cureti – varză proaspătă. Bunica sau mama ni-l rupea, nouă copiilor, cînd era călduţ încă, iar dacă aveam pe aproape badocu cu oloi de floare, făcut la oloirea din sat, nu ne dădeam p-un jeb de cuie. Luam pana de gîscă ori un şomoştoc de cimbru verde şi ungeam lîngalăul. Era un adevărat festin! Cocorada era tot un fel de lîngalău, da’ mai domnesc. Era umplut cu brînză de oaie frămîntată cu morar şi coade de ceapă verde. Aista era deja altăce! Era o mîncare de bază la împreunişul oilor – un alt prilej de sărbătoare – cînd nu lipsea din straiţă. Da’ tăt acolo era şi friptura de miel cu tarhon, o uăiagă de pălincă ş-on pticuţ de vin.

De sărbători se făceau şi alte coptături: moşocoarne cu brînză dulce de diboliţă ori cu silvoiţă amestecată cu nucă răzălită, vărzare, palaneţe, cozonaci de tăt felu. Toate femeile de pe uliţă se organizau mai multe la un cuptor, foloseau acelaşi foc şi umpleau vatra: „…mno, tu Lodovică, amu hai să băgăm moşocoarnele!“ Cuptoare de copt erau în aproape toate ocoalele, dar şi pentru economie, şi pentru socializare se grupau trei-patru socăciţe la un cuptor. Era şi o fală, o concurenţă în a prezenta diferite reţete, noutăţi, iar femeile comunicau foarte bine şi nu ţineau secrete reţetele.

Merg destul de des prin satele din Sălaj, dar şi din alte judeţe, să vorbesc cu socăciţele cele mai vestite, cu bunicile şi mătuşile care mai fac ptită de casă coaptă pe vatra cuptorului din ocol.

Zilele trecute, am fost la Hida, satul meu natal, situat pe Valea Almaşului. Florica li Cozmuţa Beşichii (Cozmuţa Sînpetrean, ultimul dintre vestiţii morari de la moara veche din Hida) face pîine de peste 50 de ani, săptămînă de săptămînă. „Amu nu mai facem decît ptită albă, din fărină nulaşe, măcinată pă sîte. Mă mai pun cîteodată pruncii să le fac şi ptită bărnace (neagră, da la asta mi-aduce Cozmuţa fărină măcinată pă ptiatră, din tăt grău nu să ţîpă nimnică! Io fac joia ptita, cîteodată sîmbăta. Din 7-8 kile de fărină îmi ies cinci ptite faine. Am on badoc de plev de 2 kile, aceie mi-i măsura, aşe ştiu cîtă fărină să pui. Dacă fac şi cocuţ şi lîngalauă şi oarece vărzare nu-mi ies numai patru ptite. Fac ptita cu drojdie cumpărată, da nainte am făcut şi cu spuma ce să rădica păstă prunele din tocitoarele pregătite pentru pălincă. Da numa toamna. Făceam şi cu aluat din ceie săptămînă (plămădeală). Îl moiem înt-on pticuţ de apă călduţă, lăsam să dospească o ţîră, cerneam fărina să hie mai puhabă, să nu hie tosonită. Sarea o pui cam cum gîndesc io, d-amu cam ştiu cît trebe. Io tătdeauna pui şi cam un deţ (100 ml) de uăţăt. Atunci nu să strîcă defel ptita, nu face mucegai. Atăta frămînţi şi adauji apă pînă nu mai să prinde aluatu de mînuri. Aici trebe să te ţînă şelele! Dupaceie pui păstă covată o pînză curată şi o las să crească. După prima creştere, o bat on ptic cu pînza ceie. Iar o las să crească. Mno, amu cînd iar o crescut îl strîg pă Cozmuţa s-aprindă focu – cam on braţ de lemne uscate, arde on ceas şi jumătate pontoş! Ieu drîgla, trag jaru roată-roată pă lîngă vatra cuptorului şi las să să hodinească on ptic. Ptita-i gata asogată, ori pă şterguri ori în coşuri de nuiele. O-ntorc pă lopată păstă frunzăle de cureti, ori le pui în tăpşia rotundă de plev. Le bag pă rînd în cuptor şi în faţă pui alelalte coptături mînînţele. Cînd le scot, le scot pă rînd, pă cît îs de mari. Ptita-i ultima, că o las on ceas şi jumătate. Io n-o las mai mult, să nu să ardă, că noi n-o batem de coaje ca-n alte sate.

Bătrînii mîncau lîngalauăle cu mujdei, cu uăţăt de mere ori cu moare de cureti. În zilele de dulce le unjeu cu groştior sau cu lapte prins.“

Am urmărit-o pe Florica cum îşi făcea cruce cînd începea munca. Făcea semnul crucii şi peste aluatul frămîntat, cînd asoga pîinea, dar şi cînd o băga în cuptor. Acelaşi semn al crucii îl făceau bărbaţii cînd intrau cu secera în lanul de grîu. Ţin bine minte că, prin anii ‘60, cînd au apărut combainele (combinele trase de tractor), noi, copii fiind, mergeam organizat cu şcoala „la spice“! Era o activitate serioasă, entuziastă, cu o responsabilitate asumată de fiecare copilaş. Mergeam pe tarla, după ce combina trecuse, şi culegeam de pe jos spicele căzute la pămînt. Unele le luam din noroi. Cu multă atenţie puneam în pungi pregătite, şi boabele risipite printre buruieni! Cîtă grijă pentru bobul de grîu! Grîul – „arborele de pîine al românilor“…

Am trecut, la Hida, şi pe la Vica li Heteş, aşa cum i se spune în sat Ludovicăi Blaga, verişoara bunicii mele. Am băut, la insistenţele ei, cîte un păhărel de pălincă, de ziua ei. Tocmai împlinise 101 ani! Am vorbit multe, inclusiv despre pîine. „Amu umblă tăţi numa după ptită de asta umflată cu hie-ce! Noi am crescut numa cu mămăligă şi cu mălai copt, şi nu ne-o durut mnică în veci! Făcem noi pruncii, c-am fo şasă fraţi ş-am rămas fără mamă de cînd io avem on an şi oarice, făcem zîc, mălai coşit. Îi zîcem aşe, mălai coşit, că-l făcem din fărină de mălai cam verde, atunci toamna după cules, cînd n-apuca să să uşte grăunţăle. Da era tare bun, că să rupe cînd era în cuptor. Două ceasuri stăte în cuptor, să rupe, crepa aşe de să rădica p-o parte şi înlontru era moale. Mălaiul ista îl făcem din fărina de care v-am zîs, da cernem şi o ţîră de tărîţă, dac-avem. Dospe on ptic cu aluatul lăsat di la celălalt copt, cu o săptămînă înainte, pînă crepa aluatu tăt, tăt, tăt pă deasupra. Luam bruji de aluat în mînă, îi tomnem on ptic şi-i punem pă lopată. Da pă lopată aşezam foi de pănuşe, di la cucuruz, apoi puneam mălaiu, îl murluiem cu apă. La cuptor stăteu două ceasuri, după foc bun. Api, ala era mălai! Dacă avem clisă, îl mîncam cu clisă, dacă avem brînză, îl mîncam cu brînză. Asta mai rar. Mîncam tătă zua mălai cu zamă de chimin, ori cu zamă de creangă. Asta, zama de creangă, o făceam de sara din poame uscate. Mere, pere, prune. O hierbem bine, punem ş-on ptic de mniere criştai, dac-avem, da era dulce şi fără mniere. Cea mai slabă zeamă era cînd n-avem nimnica şi punem numa apă, on ptic de uăţăt şi două-tri coşte de mniere! Noa, dă-le amu la prunci de-aeste!“

Îmi spunea tuşa Vica li Heteş că se făcea pîine bună, şi din secară. Secara se secera pe uscat, nu pe rouă. Peste iarnă, se ţinea în lăzi din lemn şi, periodic, se vîntura cu ciurul. Astfel cădea colbu cela cenuşiu, iar boabele se măcinau primăvara. „Din fărina asta se făcea un aluat care se frămînta de două ori, înainte şi după dospire. Api ieşe o ptită puhabă, albă ca uămătu, nu să întăre aşe repede.“

Cine nu a trăit la sat şi nu a simţit niciodată mirosul de pîine proaspăt coaptă mare lucru a pierdut! Am citit undeva că marile patiserii şi brutării din Franţa, dar şi din alte ţări dezvoltate, îşi montează pe clădiri „tunuri“ care răspîndesc acest miros inconfundabil. Bineînţeles că sînt mirosuri artificiale. Oare asta ne aşteaptă şi pe noi? 

Mircea Groza este expert în turism, director la Complexul Severus din Zalău.

Mai multe