„Psihoterapeutul este, pînă la urmă, un specialist în comunicare“ - interviu cu Olivia MOCANU

11 martie 2015   Tema săptămînii

Psihoterapia e relativ recentă în societatea românească. Nici nu avem o cultură în acest sens, poate doar din filmele americane. Cum se raportează oamenii la ideea de a apela la psihoterapeut? Au încredere sau sînt refractari? 

Am început să lucrez ca psihoterapeut în ’97 şi trebuie să recunosc că lucrurile s-au schimbat mult. Odată cu profesionalizarea noastră şi reconectarea la tradiţia şcolii româneşti de psihologie, a venit şi deschiderea oamenilor faţă de acest domeniu. Dacă, la început, cei mai mulţi ajungeau întîmplător la psiholog sau ca o ultimă soluţie, după un întreg periplu pe la medic, preot, bio-energo-terapeut, astrolog sau vrăjitoare (ori vreo babă specializată în descîntece) – ordinea fiind de obicei aceasta –, acum lucrurile stau mult diferit. 

Sigur că circulă încă opinii de genul „doar tu îţi poţi rezolva problemele“, „mai bine vorbeşti cu un prieten, de ce să dai şi bani?“,  „doar cei slabi ajung la psiholog“ (cu eterna confuzie între psiholog, psihoterapeut şi psihiatru) şi alte truisme asemănătoare, o expresie mai curînd a temerii de expunere, de vulnerabilitate şi de schimbare, decît a lipsei de informare. 

Însă, între timp, meseria de psihoterapeut şi-a reluat locul în nomenclatorul de specializări, au apărut legile de coordonare a acestei activităţi şi instituţia coordonatoare, au luat fiinţă şcolile de specializare acreditate internaţional în diferite tipuri de psihoterapie (astfel încît nu orice psiholog mai poate face psihoterapie!), domeniul a fost mult popularizat, s-a publicat multă literatură de specialitate şi chiar s-au evidenţiat edituri pe zona de dezvoltare personală, congresele au devenit internaţionale şi prezenţele româneşti sînt apreciate şi pe deplin aliniate. 

În acest context, mulţi români merg la psihoterapie ştiind deja ce vor să obţină, pregătiţi pentru efort, pentru perseverenţă şi conştienţi că nu există răspunsuri magice sau foarte rapide de reechilibrare. 

Cine merge la psihoterapeut? A devenit o modă? Şi care sînt problemele oamenilor cu care se confruntă cel mai des psihoterapeutul? 

La psihoterapie se vine cam ca la medic. Cînd doare. Cred că românii nu au nici timpul, nici banii, nici tradiţia culturală de a dezvolta o modă sau o fiţă din mersul la psihoterapie. Iar cei care o fac renunţă repede cînd trebuie să se vadă într-o oglindă mai realistă sau să depună efort emoţional. 

Printre clienţi sînt cei cu o problematică ce începe să devină clinică (dar mai rar patologică), cei cu simptomatologie depresivă sau anxioasă, cu atacuri de panică şi tulburări obsesiv-compulsive, cu tulburări somatice, cu tulburări de alimentaţie şi de natură sexuală. De asemenea, sînt cei care trec prin perioade dificile de gen traumatic: decese, divorţuri, abuzuri de orice fel, pierderea locului de muncă, a casei sau a condiţiei sociale. Pierderile de sens,

-ul şi

-ul sau orice tulburare datorată stresului formează o categorie aparte.

Toate problematicile de adaptare socială şi relaţională, tot ce înseamnă deblocarea creativităţii sau dezvoltarea unor abilităţi de succes pot fi abordate în psihoterapie şi sînt solicitări şi în acest sens. 

Psihoterapia copilului şi familiei reprezintă o altă zonă de acţiune terapeutică. La fel şi terapia de cuplu, dependenţele şi adicţiile, tulburările de limbaj, ticuri, fobii etc. 

Există o „frică“ de psihoterapeut? 

Există frica de psiholog în sensul temerii de a începe ceva nou alături de cineva încă străin, de expunere sau de a schimba ceva din echilibrul instabil, dar încă funcţional în care se află persoana respectivă. Însă psihoterapeutul este, pînă la urmă, un specialist în comunicare şi ţine de măiestria lui să risipească temeri şi să structureze o relaţie de încredere cu clientul său. Şi acesta e unul din obiectivele primelor şedinţe, alături de anamneză. 

Ai o problemă, apelezi la un psihoterapeut… cînd îţi dai seama că te-ai „vindecat“? 

Încă din prima şedinţă se stabilesc obiectivele demersului, în acord cu clientul şi cît mai realist. Astfel încît, din cînd în cînd, poţi vedea în ce stadiu te afli şi ce mai ai de adaptat, rezolvat, echilibrat şi armonizat. Dar toate aceste aspecte, ca şi strategia, programul, implicarea, se discută cu psihoterapeutul. Dispariţia simptomelor nu echivalează cu finalul terapiei, în viziunea terapiei pe care eu o practic, fiindcă neeliminarea cauzelor iniţiale riscă să conducă la revenirea în situaţia iniţială. 

Cînd închei o psihoterapie dispui de instrumente şi strategii de coping adaptative, de capacitatea de a depista singur cauza pentru o reacţie, de capacitatea de a-ţi recunoaşte mecanismele de apărare, de o atitudine pozitivă şi fără convingeri blocante, de încredere în tine, de creativitate în soluţii, de armonie şi autenticitate în ceea ce eşti şi manifeşti, de sens în viaţă.

Terapie sau medicaţie? Cînd merg cele două împreună? Cînd separat?

Sigur că sînt şi cazuri în care medicaţia este recomandabilă sau indispensabilă. Şi pentru acest lucru recomandăm colaborarea strînsă cu psihiatrul. Psihoterapia se desfăşoară în paralel, iar cîştigurile din terapie influenţează administrarea medicaţiei în timp. Însă majoritatea cazurilor din cabinetul de psihoterapie nu necesită medicaţie. 

Există psihoterapii în care e necesară şi colaborarea cu medicul specialist. E o abordare relativ nouă, unde omul e privit ca întreg, ca sistem, şi din echipa de medici face parte şi psihologul. Şi nu mă refer doar la faptul că psihologul clinician din spital e rugat să realizeze o pregătire pentru operaţie, o testare sau o consiliere psihologică de urgenţă, ci la faptul că o parte dintre bolile organice au cauze şi căi de vindecare şi de natură psihologică. Am lucrat mult pe obezitate morbidă, alergii, boli de piele, scleroză multiplă, boli autoimune, tulburări de ritm cardiac, ulcere, dereglări ale văzului sau auzului, infertilitate, chisturi ovariene, tulburări ale tiroidei şi sînt convinsă că o parte din colegii mei pot lungi lista de exemple. Atunci am colaborat cu medicii implicaţi în tratament, cu mai mult sau mai puţin succes, în funcţie de viziunea lor asupra bolii sau bolnavului. 

Ce reprezintă terapia de cuplu? 

În varianta ideală, o terapie de cuplu ar fi recomandată de cînd încep primele conflicte care nu mai pot fi surmontate de cei doi. În realitate, cuplul ajunge la terapie atunci cînd foarte multe aspecte ale funcţionalităţii lui au explodat. Afluxul foarte mare de divorţuri venit odată cu dezvoltarea economică şi schimbările axiologice orientate spre individ şi autonomie au dus la dezvoltarea multor teorii cu privire la ceea ce ar însemna un cuplu stabil şi funcţional. În funcţie de stadiul de disfuncţionalitate a relaţiei şi de problematicile evidenţiate în terapia de cuplu sînt abordate multe aspecte: cum s-a făcut alegerea partenerială actuală, dar şi cele trecute, proiecţiile făcute în alegere şi retragerea acestora, experienţa şi vîrsta fiecăruia, modelele familiale cu care vin în relaţie, realismul aşteptărilor, traumele şi structurile de personalitate ale fiecăruia, aspecte temperamentale, roluri nevrotice sau sex-roluri, valori şi concepţii legate de cuplu, bani şi de creşterea copiilor, modalităţi de recreere individuale şi în doi, socializarea prin cuplu şi impactul celorlalţi, spiritualitatea, gradul de educaţie, intimitatea emoţională, mentală şi sexuală, toate aspectele psihomedicale legate de sexualitate, perspectiva sau experienţa apariţiei copiilor, istorii, secrete şi traume transgeneraţionale ale familiilor de provenienţă, abilităţi de adaptare şi strategii de coping, nevoia de susţinere a fiecăruia şi capacitatea/dorinţa partenerului de a răspunde cerinţei şi, mai ales, aspectele legate de comunicare.

Din păcate, uneori psihoterapia rămîne doar cu rolul de a coordona încheierea relaţiei în condiţii favorabile pentru cei doi şi pentru copiii cuplului.

Într-o lume cu o supertehnologie şi cu, aparent, un exces de comunicare (e-mail, Facebook, messenger etc.), ce mai reprezintă, de fapt, comunicarea reală? Mai sîntem capabili de aşa ceva? 

Fantazăm cu toţii în ceea ce priveşte comunicarea simplă, reală, directă, autentică, mai eficientă sau mai emoţională, dar mai ales mai tihnită. Tehnologia ne-a adus beneficiul de a comunica cu oameni din istoria noastră de viaţă pe care nu-i mai întîlnim zi de zi, dar cu care menţinem astfel relaţia, cu oameni plecaţi/rămaşi departe, cu oameni pe care nu îi ştim sau îi ştim prea puţin, beneficiul unei comunicări care se extinde pe orizontală, dar cel puţin aparent pierde în adîncime. 

Însă eu ştiu că oamenii nu fac ceea ce nu vor să facă. Aşa că, dacă ne punem problema pierderii comunicării reale şi autentice, devine şi pentru noi conştientă nevoia personală de comunicare şi nimic nu ne împiedică să păstrăm contactul direct şi profund cu toţi cei pe care ni-i dorim aproape. Tehnologia ne oferă o şansă de a vorbi cu mulţi, dar nu e cazul să ne ascundem în spatele ei comoditatea, indisponibilitatea sau frica de intimitate. Să fim sinceri, nici înainte de Facebook nu reuşeam să fim în contact direct cu toţi, iar a fi autentici şi a crea intimitate în comunicare necesită oricînd un efort! 

Ceea ce ar fi cazul să monitorizăm şi în terapie este dacă nu cumva devenim intimi prea repede sau cum nu ar fi cazul, profitînd de faptul că sîntem ascunşi în spatele monitoarelor, dacă nu fugim de comunicarea şi de experienţa reală, dacă nu cumva nu mai ştim să fim prezenţi, cu noi şi cu gîndurile noastre, alături de ceilalţi, într-o însoţire în care nu ne fixăm privirea pe nici un ecran. 

Ce înseamnă, de fapt, să trăieşti în armonie cu tine însuţi? 

Fiecare curent terapeutic are o opinie despre ce înseamnă să fii bine cu tine. Că e vorba de echilibrarea forţelor Eului, de modelarea adaptativă a convingerilor, de găsirea rolului adult, de resemnificarea creativă a evenimentelor traumatice, de a fi în contact cu partea sănătoasă, de găsirea sensului – în toate însă vom primi întrebarea „Cum vezi tu armonia cu tine?“. Oamenii îşi răspund în moduri diverse şi aleg căi diverse. Unii se duc spre religie, alţii spre yoga şi mediţatie, alţii îşi îngrijesc grădina sau îşi îmbrăţişează copiii. Psihoterapia este doar o modalitate de a-ţi găsi calea ta, mai ales cînd ai pierdut-o sau nu ai avut-o niciodată. 

Olivia Mocanu este psihoterapeut principal, formator şi supervizor acreditat de Colegiul Psihologilor. 

a consemnat Adina POPESCU  

Mai multe