Psihologia şi etica bîrfei

"Discreţia nu este partea cea mai bună a unei biografii " Lytton Strachey, cf. Emrys Westacott Există multe argumente susţinute de morala colectivă, după care bîrfa trebuie condamnată, amendată social şi descurajată educaţional. Dar există, dincolo de pierderea de timp, caracterul trivial, adesea răutăcios al bîrfei, şi un beneficiu alimentat de chiar toleranţa şi imposibilitatea criminalizării ei: bîrfa aduce cu sine o înţelegere mai profundă a naturii umane şi a felului în care este aranjată lumea. În acest sens, este plauzibil să acceptăm că a vorbi despre oameni - comportament care atît de adesea implică bîrfa - este o parte integrantă a "vieţii examinate". Expresia îi aparţine unui etician al bîrfei, Emrys Westacott. Cum puritatea morală este imposibilă, tot aşa şi bîrfa este posibilă, pentru că nouă, fiind fiinţe sociale, ne place tare mult să gîndim, să apreciem şi să vorbim despre oameni şi despre noi înşine. Dacă oamenii se ocupă cu vorbitul despre ei, despre alţii şi despre idei, primele două ocupaţii sînt favoritele noastre. Cel mai comun argument al celor care declară că resimt un dezgust instinctiv faţă de bîrfă este faptul că bîrfa este indezirabilă şi nepermisă pentru simplul motiv că problemele private ale altora nu sînt treaba noastră. Nu ne privesc pe noi. Acest argument se referă la faptul că bîrfa violează dreptul individual la viaţa privată. Dar dificultatea intervine - deşi acest drept este apărat de lege - cînd trebuie să stabilim ce constituie o violare a acestui drept. Datorită acestui lucru, bîrfa nu este un tabu. Nici un argument nu este destul de clar exprimat şi de puternic pentru a-i conferi bîrfei statutul de tabu şi a o exclude cu străşnicie din cetatea noastră. Din perspectivă psihologică, un individ care participă la o bîrfă, în cursul unei conversaţii, în doi sau mai mulţi, se bucură şi găseşte plăcut acest mod de petrecere a timpului. Plăcerea poate avea un grad de răutate, chiar de satisfacţie faţă de nefericirea, ghinionul, eşecul sau defectele altcuiva. Mai mult decît atît, cînd bîrfim, cînd aflăm ceva care întinează reputaţia cuiva, cînd aflăm că acesta "nu este uşă de biserică", trăim o senzaţie de putere atît faţă de cel bîrfit, cît şi faţă de cei care nu sînt în cunoştinţă de cele ce se discută. Satisfacţia de a deţine o informaţie este în sine gratificantă şi ea este cu atît mai mare, cu cît numărul celor cărora le livrăm informaţia, pe care în acel moment numai noi o ştim, este mai mare. În acel moment noi trăim statutul de "ales". Bîrfitul este chiar excitant pentru că subiectele de bîrfă se referă la lucruri inerent interesante, cum sînt sexul, banii şi puterea, toate acestea fiind universal valorizate. Dar, în multe cazuri, intensitatea excitaţiei, care acompaniază bîrfa, rezidă în ceea ce numim lucruri secrete. Acelaşi etician al bîrfei, mai sus menţionat, compară bîrfa cu voyeurism-ul. A şti ceva care se presupune că este necunoscut şi a vorbi despre lucruri care se sustrag ochiului public, despre care nu se vorbeşte este, în mod ciudat, excitant. Strania excitaţie "s-ar evapora" dacă nu ar exista ingredientul numit secret, care stîrneşte reflex curiozitatea noastră. Henry Fielding spunea că "amorul şi scandalul sînt cei mai buni îndulcitori ai ceaiului". Iar noi ne putem aminti de curiozitatea de a afla cu cine era Miţa în cuşetă şi de felul în care ne-am dezumflat cînd am aflat că Miţa este cu fratele ei. Replica "nu mai ai nici un haz" este tot ce poate fi psihologic mai uman. Poate cel mai interesant mecanism psihologic al bîrfei este catharsis-ul. Funcţia catartică a bîrfei se exprimă prin eliberarea unor sentimente/trăiri negative, ca furia, ura, frustrarea, dezamăgirea, invidia, dezgustul, resentimentele. În acest fel, bîrfa este terapeutică. Funcţia catartică, la unele comunităţi, este foarte ferm delimitată de orice nu este bîrfă. În Africa, aflăm că există populaţii în care bîrfa răutăcioasă este pedepsită prin tăierea buzelor sau chiar moarte, dacă ea are loc în afara unor timpi ceremoniali în cursul cărora exprimarea publică a emoţiilor negative este permisă. Bîrfa este interesantă. Şi este interesantă pentru că chiar modul ei de realizare - conversaţia - reprezintă un aspect plăcut al vieţii de relaţie, o petrecere plăcută a timpului liber şi chiar "neliber". Bîrfa, prin superficialitate şi trivial, este recreativă. Cînd vorbim despre firea oamenilor, despre comportamentul lor, defectele, plăcerile, iubirile, insatisfacţiile lor, noi devenim brusc interesaţi şi atenţi. Se ştie că vorbitul, trăncăneala, discuţiile ne ocupă cea mai mare parte a timpului, iar oamenii - prieteni sau semeni - au atît de multe părţi necunoscute, sînt imperfect ştiuţi şi cunoscuţi, nici complet previzibili, dar nici complet imprevizibili, plini de surprize, misterioşi, într-o măsură atît pentru alţii, cît şi pentru ei înşişi. Bîrfa aduce cu sine cunoaştere umană şi măreşte expertiza socială. Natura umană este, în fond, cel mai fascinant lucru pentru oameni. Prin bîrfă, ne lărgim criteriile percepţiei, ne construim comparaţiile sociale şi realitatea care ne înconjoară. Altfel, de ce am declara, adesea, cu satisfacţia cunoaşterii "mare-i grădina lui Dumnezeu!", înţelegînd că grădina nu are flori, ci oameni. O lume fără secrete nu este posibilă, dar nici de dorit. În psihologie, pentru a ilustra percepţia de sine şi cea a altora despre noi, folosim fereastra lui Johari, cu patru căsuţe, ca o matrice, dată de două variabile: noi şi alţii. Una dintre căsuţe se referă la faptul că există informaţii despre noi pe care doar noi le ştim, inaccesibile pentru alţii. Este lumea secretelor de sine, a secretelor personale, un geam închis altora. Dar există şi un geam închis nouă, pentru că alţii ştiu, gîndesc, văd lucruri despre noi, inaccesibile nouă înşine. O lume ideală fără secrete, în care relaţiile, intenţiile, motivele, aspiraţiile, acţiunile, gîndurile noastre, ale tuturora sînt "deschise" tuturor - ca nişte ferestre deschise - nu este posibilă, dar nici de dorit. În lumea noastră, secretele, mai ales ale celor care deţin putere, bani, faimă, atrag instinctiv curiozitatea celorlalţi şi tind să ajungă, graţie interesului nostru, bun public. Bîrfa funcţionează ca un instrument în relaţia noastră cu cei care domină prin putere, indiferent de tipul de putere. Desecretizarea exprimă un aspect al democraţiei. Nepotismul, banii cîştigaţi netransparent - dubios, altfel de ce ar fi secret? -, conflictele de interese, beneficiile ţinute secret etc. exclud pe unii oameni, necesitînd control asupra naturii umane şi anularea unor graniţe invizibile. Desigur că importante sînt relaţia între cel care bîrfeşte şi cel bîrfit, gradul de intimitate şi loialitate, consecinţele celor dezvăluite, dar şi relaţia între cel care bîrfeşte şi auditoriul său. Interesul recent pentru studiul bîrfei porneşte de la recunoaşterea caracterului ei ambivalent: bîrfa este negativă, dar are şi efecte benefice, iar adesea judecata morală este mult prea complexă. Oricum, balanţa pare să se încline în favoarea bîrfei, atît la nivel social, cît şi la cel individual. Judecînd lucid şi luînd în consideraţie natura umană, ar trebui poate să fim mai puţin dispuşi s-o punem la zid şi mai dispuşi să nu ne culpabilizăm cînd bîrfim. Şi, mai ales, să nu fim ipocriţi.