Psihiatri, psihologi, psihoterapeuţi

- argument -

Acum ceva vreme, în urma unor atacuri de panică, am vizitat cabinetele a doi doctori psihiatri – unul celebru (m-am programat cu vreo două luni înainte), altul mai puţin cunoscut, dar recomandat de un prieten. Însă rezultatele au fost similiare: după 15 minute petrecute în cabinet, în care am fost întrebată lucruri destul de banale (Cînd au început atacurile de panică? Ce le-a declanşat? Cum dorm? etc.), am primit un tratament pentru depresie (amîndoi doctorii au încercat să mă lămurească de faptul că anxietatea are de fapt la bază un sindrom depresiv; nici acum nu sînt convinsă de asta), m-am întors acasă la fel de confuză ca înainte de consultaţie, dar cu un vag sentiment de eliberare, vorbisem totuşi cu cineva despre „problema“ mea. Apoi, de fiecare dată, am considerat că nu sînt nici pe departe atît de „grav“ ca să iau pastilele şi am continuat să lupt de una singură cu atacurile mele de panică. Am fost dezamăgită, fiindcă în imaginaţia mea, alimentată şi de filmele americane (unde eroul principal se aşază comod pe o canapea şi îşi împărtăşeşte cele mai intime gînduri şi frici unui necunoscut, de multe ori spiritual şi fermecător), a merge la un psihiatru este o decizie importantă, care îţi poate schimba viaţa. În plus, îţi trebuie şi un pic de curaj pentru a recunoaşte că ai avea nevoie de aşa ceva. Însă la noi – am aflat eu, ulterior –, psihiatrii nu prea fac terapie. Dau pastile, cam aceleaşi, pentru un număr mare de pacienţi cu simptome asemănătoare. Pentru majoritatea „merge şi aşa“. În schimb, psihoterapia se face cu un psihoterapeut.  

Confuzia între psihiatru, psiholog şi psihoterapeut este încă des întîlnită în România. De cele mai multe ori, psihoterapia este mult mai indicată decît medicaţia, însă nu mulţi şi-o permit. Sau merg la o şedinţă, două, trei, nu li se întîmplă nici un „miracol“ (nici n-ar avea cum) şi apoi renunţă. Iar în ceea ce priveşte psihoterapia, pot interveni alte probleme. Se întîmplă, de pildă, să nu fii deloc compatibil cu omul pe care îl plăteşti ca să te asculte şi să te ajute. 

De altfel, prima mea întîlnire cu un psihoterapeut s-a soldat cu un alt eşec. Am fost la o singură şedinţă, de la care am ieşit enervată – doamna respectivă îmi dăduse sfaturi „de viaţă“, îmi spusese, cu intenţii bune, de altfel, ce era mai bine să fac. Din cîte mai citisem şi eu, parcă nu acesta ar fi trebuit să fie rolul unui psihoterapeut. Pentru sfaturi, ai părinţi sau prieteni. 

După un timp, am repetat experienţa şi am urmat un modul de opt şedinţe gratuite oferite de Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (o iniţiativă minunată pentru cei care nu-şi permit o terapie sau care vor să vadă, într-o primă fază, despre ce este vorba). De data aceasta, lucrurile au stat cu totul altfel. Recomand oricui care a ajuns la vîrsta adultă şi care aparent nu are probleme (şi somatizări), dar care vrea să ştie ce se întîmplă cu el şi cu viaţa lui, un astfel de modul de opt şedinţe. Pentru mine, terapia a fost, printre altele, un constructiv şi necesar dialog cu mine însămi, mediat de o altă persoană, obiectivă şi imparţială. 

Ilustraţie realizată de Ion BARBU